Comparatii fara rost (I)

Sansele ca în România sa mai aiba loc un "proces al comunismului" par sa fie în continuare mici. Dupa 15 ani de la prabusirea comunismului, nu doar că responsabilitatile pentru ce-a de-a doua mare nenorocire a secolului trecut n-au fost stabilite în vreun fel, dar nici macar nu s-au facut nu stiu ce progrese în aflarea adevarului. Asteptarile de început, pe cât de mari pe atât de legitime, s-au risipit una câte una. Îmi vin din nou în minte sperantele pe care le adusese cu sine numirea d-lui Ionescu Quintus, un fost detinut politic, la conducerea Ministerului Justitiei – în octombrie 1991, în Guvernul Stolojan. Însa la fel de viu traiesc si azi marile deceptii produse de fruntasul liberal.

În urma cu cinci ani, Fundatia ICAR a initiat o actiune în Justitie urmarind în esenta sa oblige statul român sa recunoasca "holocaustul comunist", care în perioada 1944–1989 "a fost îndreptat împotriva unui întreg segment de populatie pe teritoriul României. Initiatoarei i s-au alaturat Alianta Civica, AFDPR, Uniunea Mondiala a Românilor Liberi si Asociatia "15 Noiembrie 1987" din Brasov. Procesul se află în prezent în faza ultima, a recursului la Curtea de Apel Bucuresti, dupa ce instantele anterioare au respins actiunea motivînd cu inexistenta unui interes propriu concret al autorilor ei. Se pare că verdictul definitiv e deja o chestiune de timp iar initiatorii procesului nu debordeaza de optimism. "Dupa ce vom epuiza toate caile legale de atac în România", declara ei aproape resemnati, "urmeaza sa ne adresam Curtii Europene a Drepturilor Omului".

De multe ori atunci când vorbim despre "procesul comunismului" si nereusita lui, destui dintre noi marturisim o insatisfactie în plus, anume ca ceea ce se dovedeste imposibil de facut în cazul comunismului a fost posibil în cazul nazismului si al responsabililor sai. Am mai scris si cu o alta ocazie, destui dintre noi imputa inclusiv Occidentului nereusitele în acest sens. "Cercurile evreiesti internationale", spunem de asemenea uneori, "nu doresc un proces al comunismului pentru că evreii sunt vinovati de instaurarea comunismului si de crimele lui". Si totusi, ma întreb înca o data, care om politic occidental - evreu sau neevreu - a cerut conducatorilor nostri de dupa 1989 sa saboteze atât de metodic aflarea adevarului si stabilirea responsabilitatilor pentru cele patru decenii si jumatate de comunism din România? D-l Quntus a facut ce-a facut sub presiunea "ocultei iudeo-masonice" sau din cauza nevredniciei sale si a adevarurilor tinute atâta timp ascunse în propriul dosar de Securitate? Pe Ion Iliescu, Adrian Nastase sau Emil Constantinescu i-au constrâns oamenii politici occidentali sa nu faca ce trebuia sau si aici a fost vorba de propria lor lipsa de vointa ori de tot soiul de complicitati - ale lor si ale tovarasilor lor - cu regimul comunist? S-a amestecat cumva Occidentul în treaba CNSAS-ului, sau altele sunt cauzele esecului grav al institutiei d-lor Plesu, Patapievici si Dinescu? Abia ales presedinte, inclusiv pentru că predicase foarte convingator despre Proclamatia de la Timisoara, Emil Constantinescu, alesul taranistilor, detinutilot politici si intelectualilor anticomunisti, s-a dus fix în orasul martir ca sa ne spuna ca Proclamatia nu mai e de actualitate. Si, ca sa fie cât mai convingator, împreuna cu d-na Zoe Petre, l-a si înaltat în rangul universitar pe Virgil Magureanu, directorul SRI - care tocmai fusese dovedit capitan de Securitate.

Desi printre intelectualii si oamenii politici "democrati" Proclamatia de la Timisoara întrunea o unanimitate declarativa rar întâlnita, promovarea unui proiect de lege a "lustratiei" a esuat si ea rasunator. În timp ce declaratiile sunau impecabil, faptele erau ca vai de ele. Regretatul George Serban si Ticu Dumitrescu au tot insistat un timp, însa vazîndu-si probabil camarazii fara nici o tragere de inima au facut si ei ce-au putut. Asa se explica cum, în Anul Domnului 2003, oamenii nostri politici au rezolvat ei problema "lustratiei". Cum? Batîndu-si pur si simplu joc de ea, asa cum au facut-o cu mai toate lucrurile serioase de pâna astazi. În primavara lui 2003, Guvernul Nastase a trecut prin Parlament Legea "anticoruptie", în al carei text au strecurat o jumatate de fraza stabilind, printre multe, multe alte conditii pe care trebuie sa le îndeplineasca un functionar public si pe aceea sa nu fi "desfasurat activitati de politie politica". Punct.

Asadar, problema asta era, ca dactilografele si vamesii sa nu fi facut cumva "politie politica". Sigur ca nu m-am mirat deloc că Iliescu, Nastase si tovarasii lor au decis cum au decis. În schimb, m-am mirat un timp de ce societatea civila si intelectualii nostri nu reactionasera nicicum la felul în care fusese caricaturizata o tema atât de importanta pentru societatea româneasca. Nedumerirea mea n-avea, însa, sa dureze o vesnicie. La câteva luni de la votarea Legii, aveam sa aflu ca domnii intelectuali "nici nu-si imaginasera" că oamenii politici "ar fi putut sa faca asa o porcarie tocmai printr-o lege fara nici o legatura cu lustratia". Lege pe care, mi-a marturisit fiecare dintre cei cu care am vorbit, nici unul "nu apucase s-o citeasca". Ce nu i-am întrebat pe domnii intelectuali e daca nu citisera legea din cauza ca le-o interzisese oculta evreiasca sau pur si simplu pentru ca sunt superficiali si că nu prea le pasa ce scriu politicenii în legile tarii lor. Apropo de cunoasterea legilor, în presa din tara am citit recent un text al unui tânar istoric român destul de dedicat gasirii unei formule prin care sa poata fi organizat un "proces al comunismului". Distinsul istoric lega dificultatea demersului inclusiv de faptul ca în România comunismul nu a fost denuntat nici pâna acum în mod oficial si ca "nu exista nici macar un singur text de lege care sa-l condamne". Era clar ca istoricul nostru – dar, din pacate, nu doar el – nu aflase ca în Legea "dosarelor" (nr 187/1999) stă scris de mai bine de cinci ani că "Puterea comunista instaurata în România începând cu data de 6 martie 1945 a exercitat o permanenta teroare împotriva cetatenilor tarii, drepturilor si libertatilor lor fundamentale". (New York Magazin, 16 martie 2005)

Comparatii fara rost (I), articol publicat in anul 2005