Marginalii la o drama

E de-a dreptul fascinant cum o pura întâmplare poate sa faca pe cineva celebru. Bunaoara, cazul d-lui Serban Pretor, secretar de stat la Consiliul Audiovizualului, batut vara trecuta de doi haidamaci din garzile Palatului Cotroceni. Asa-i că domnia sa ar fi ramas pentru totdeauna un necunoscut daca, la volanul Trabantului sau, în drum spre mare, n-ar fi dat peste cei doi batausi? Sau ziaristii "rapiti" în Irak. Cine-ar mai fi stiut de Marie-Jeanne Ion, de Miscoci sau Ohanesian daca disparitia lor n-ar fi pus pe jar atâta timp atâta lume?

Comuna vasluiana Tanacu s-a trezit celebra în urma unei tragedii. O tânara de 23 de ani, Irina Cornici, a murit la Manastirea Sfânta Treime. Am vazut la televizor un localnic deplângînd faima pe care tristul eveniment a adus-o comunei lor. Ceea ce m-a cam umplut de mirare. Ros de atâtea prejudecati, nu mi-as fi imaginat că în România mai există un singur om care sa nu-si doreasca, cu orice chip, celebritatea.

Dar nu despre celebritatea picata din senin asupra comunei Tanacu mi-am propus sa scriu aici, ci despre reactiile la drama în cauză.

Pe scurt, dupa informatiile de pâna acum, faptele sunt acestea. Irina Cornici a venit la manastire în urma cu aproape trei luni. Crescuta în orfelinate, iar dupa aceea nevoita sa munceasca din greu ca sa se întretina, Irinei Cornici i-a placut la Manastirea din Tanacu. La putin timp dupa ce a ajuns aici ea le-a anuntat pe maicute ca vrea sa ramâna si s-a calugarit. Peste numai câteva saptamâni, însa, Irina a avut o prima criza, sugerînd simptomele unei epilepsii – se purta ciudat, vorbea fara sens iar uneori se zbatea foarte violent. Maicutele au dus-o la Spitalul de urgenta din Vaslui, unde a stat internata timp de 12 zile. Este externata cu "o stare relativ stabila" si retrimisa la Manastrire "pentru îngrijire în mediul bisericesc". Aici boala se declanseaza din nou, iar preotul Manastirii si maicutele pun "diagnosticul" lor – Irina e posedata de diavol. Timp de trei zile ei i se fac slujbele obisnuite în asemenea cazuri. Numai că la Tanacu canoanele bisericesti sunt pervertite în obscurantismul cel mai primitiv. Pentru că era foarte agitata si se zbatea continuu, Irina este legata cu lanturi. Lipsita de tratamentul medical necesar si epuizata de cele câteva "sedinte de exorcizare", Irina Cornici moare în masina Salvarii, în drum spre spital.

Ca si cum cele întâmplate n-ar fi fost suficient de "spectaculoase", o parte a presei toarna gaz pe foc – "Irina Cornici a murit rastignita pe cruce". Tara lui Gura Casca ia de bun fiecare cuvânt iar sarlatanii jubileaza.

Activistii anti-ortodocsi sunt si ei în al noualea cer. Ce altceva decât asta putea sa le serveasca mai bine pentru o noua rafuiala cu Biserica Ortodoxa? Gabriel Andreescu, un om pe care grija de ortodocsi nu-l prea lasa sa se bucure de viata, a fost iarasi neiertator. Membru si asa al multor comitete si comisii, dânsul a avut nu demult initiativa înfiintarii unei asociatii militînd pentru "libertatea de constiinta" (mai precis pentru libertatea de a fi musai anti-ortodox). Comunicatul lui Andreescu si al asociatiei domniei sale, purtînd titlul - cum altfel? - "Crima de la Manastirea Tanacu", a rezolvat din câteva fraze toate problemele. Mai întâi a stabilit, indubitabil, că la Tanacu s-a savârsit o crima (e adevarat că verdictul fara drept de apel al lui Andreescu nu-i al unui jurist, însa e un lucru stiut că în viata pasiunea e uneori mai importanta ca pregatirea). Apoi că respectiva crima "reprezinta efectul tragic al unor practici degradante si inumane întâlnite des (sic!) în lacasurile de cult ortodoxe". Iar pentru că Gabriel Andreescu e si un publicist foarte prolific, ideile care nu i-au mai încaput în comunicat si le-a tiparit în primul editorial din Ziua. "Orele de religie ortodoxa", scrie el, "au devenit cea mai importanta sursa a intolerantei de care sufera noile generatii. Scolarii sunt pregatiti sa urasca tot ceea ce nu intra în viziunea <bunului ortodox>. Li se insufla teama de Martorii lui Iehova, de baptisti, de homosexuali, de agnostici. Orele de religie ortodoxa îi educa sa se teama, sa priveasca cu ura si sa discrimineze. Sunt fapte documentate, nu obsesii".

Ai dreptate, Gabriel Andreescu, ce spui tu nu sunt obsesii, nici macar obsesii nu sunt, ci niste fabulatii atât de evidente că nu pot sa faca nici macar rau (că despre bine, ce sa mai vorbim...). Ca unul care are în familie traditii ortodoxe, stiu si eu bine cam câte ar mai fi, înca, de facut. Uneori am si scris despre asta. Ce n-am scris, de pilda, dar cred că e adevarat, e că ierarhii nostri, preotii si profesorii de religie pot sa fie înca si mai dedicati spiritului ecumenic si tolerantei fata de "ceilalti". Iar pentru asta avem cu totii, în chiar religia noastra, infinite argumente – destule dintre ele deloc sau înca prea putin puse în valoare. Anii din urma au adus o ameliorare evidenta a atitudinii fata de "secte". Si totusi, poate sa conteste cineva că ramân atâtea de facut si în privinta asta? Si că, mai ales conducerea Bisericii, are sa lucreze în continuare pentru ca "alteritatea" sa nu mai produca crispari, ci deschidere si încredere? Dar de aici si pâna la generalizarile falsificatoare ale lui Gabriel Andreescu drumul e mult prea lung.

Sa admitem că suntem cu totii niste orbi si că numai Gabriel Andreescu vede fanatismul si obscurantismul omniprezente în Biserica Ortodoxa. Dar cum de nu vad asa ceva institutiile occidentale, sa zicem? Cum de nu vad asta Departamentul de Stat ori Comisia Helsinki a Congresului American, ambele barometre atât de sensibile la asemenea lucruri? Gabriel Andreescu scrie negru pe alb că orele de religie ortodoxa reprezinta "cea mai importanta sursa a intolerantei de care sufera noile generatii". Daca frazele lui Gabriel Andreescu ar fi adevarate, se îndoieste cineva că nu le-am gasi, cuvânt cu cuvânt, cu toate avertismentele de rigoare, în fiecare dintre Rapoartele anuale ale Departamentului de Stat? Sau, daca ar fi adevarat că profesorii de religie nu fac altceva decât sa-i instige pe tineri "sa se teama, sa urasca si sa discrimineze", cum se face că acesti elevi si parintii lor, dar si presa sau organizatiile de drepturile omului, nu protesteaza fata de un sistem educativ desprins parca din întunericul Evului Mediu? Dar, sa fim seriosi, Gabriel Andreescu însusi nu are cum sa creada asa ceva. O asemenea retorica apocaliptica nu poate sa convinga pe nimeni. Cel mult poate sa mai aduca, când si când, o finantare - "aplicata" agasant, de regula – pentru nu stiu ce proiect avînd pretentia că "salveaza libertatea de constiinta în România".

Se poate sa nu fi reusit sa observ eu totul, însa practic singurul lucru profesionist, de dupa cele întâmplate la Tanacu, a fost cel facut de Centrul pentru Resurse Juridice. În urma unei documentari la fata locului, CRJ a publicat un raport, cautînd explicatii si responsabilitati peste tot acolo unde acestea par sa se afle cu adevarat. La Spitalul din Vaslui, care avea obligatia sa-i asigure îngrijirea medicala Irinei Cornici, reprezentantii CRJ au identificat – de la internarea si pâna la externarea tinerei - un sir întreg de "încalcari grave ale drepturilor fundamentale ale pacientei, garantate de legislatia româneasca si normele internationale de drepturile omului". Documentarea faptica si argumentarea legislativa, amândoua foarte competente, dau consistenţă raportului si îl fac cât se poate de credibil. În acelasi timp, investigatiile celor de la CRJ au retinut un numar de indicii care vorbesc si despre responsabilitatea preotului Manastirii si a colegelor Irinei Cornici. Din totdeauna l-am invidiat pe Gabriel Andreescu pentru ca are în toate numai certitudini, si nici o îndoiala. Eu nu sunt asa. Si totusi, în cazul de fata am prea putine dubii că preotul Manastirii si colegele Irinei Cornici au partea lor de vina - probabil că inclusiv penala – pentru cele întâmplate. De altfel, dupa propria documentare, Patriarhia Româna a condamnat ea însasi, la data de 17 iunie, "practicile barbare, fara precedent", ale preotului calugar si maicutelor Manastirii. Ceea ce, se întelege, n-avea cum sa-i opreasca pe Andreescu si camarazii lui ca, patru zile mai târziu, în rechizitoriul lor anti-ortodox, sa someze Patriarhia "sa exprime o pozitie oficiala fata de practicile degradante si inumane întâlnite adesea bla, bla, bla".

În sfârsit, diferenta dintre ceea ce a facut CRJ si asociatia lui Gabriel Andreescu vorbeste de la sine despre competenta si bune intentii, într-o parte, si despre exact contrariul lor în cealalta parte. Faptul că CRJ si-a pus semnatura si pe comunicatul lui Gabriel Andreescu constituie într-adevar o inconsecventa a tinerei echipe a Centrului – o organizatie pe care pâna acum au consacrat-o profesionalismul, obiectivitatea si un stil mult prea departe de cel cultivat de Gabriel Andreescu (despre care, pentru cine nu-l cunoaste, s-ar putea spune ca-i lipsesc multe, dar nu si persuasiunea în a-si racola sustinatori atunci când se pune problema sa-si promoveze vreuna din numeroasele si foarte lucrativele sale cauze). (New York Magazin, 6 iulie 2005)

Marginalii la o drama, articol publicat in anul 2005