Bune, rele...

Stau si ma gândesc de multe ori daca nu cumva cei care (înca) avem privilegiul sa ne spunem public parerea suntem predispusi sa facem si noi, într-un fel, greseala pe care presa comerciala o face intentionat – din ratiuni de "audienta" - atunci când alearga dupa senzational si dupa ceea ce este sau poate fi prezentat ca negativ si criticabil. Sunt, poate, zeci de dăti la rând când fiecare dintre noi scriem "de rau", nemultumiti de un ministru sau altul, de ceea ce fac destui dintre intelectualii nostri ori vituperînd împotriva arogantei si unilateralismului cu care importanti lideri politici mondiali se joaca cu destinul planetei noastre. Aproape că nu mai facem altceva decât sa bombanim într-una - gândindu-ne, totodata, ca oamenii care ne citesc vor fi avînd si ei fix aceleasi nemultumiri si griji ca si noi.

În urma cu câteva saptamâni, ministrul Finantelor Ionut Popescu a refuzat sa semneze o Ordonanta de urgenta prin care colegii sai voiau sa faca ceea ce, se pare, învatasera cel mai bine de la PDSR – sa faca pomeni "clasei muncitoare", cu gândul la alegerile care stateau sa vina anticipat. "Cele 100 de miliarde de lei", a spus Popescu, "pe care colegii mei vor sa le dea pentru <achizitionarea de masini agricole> reprezinta de fapt o subventionare mascata a uzinei <Tractorul> de la Brasov cu care eu nu voi fi de acord". Stie cineva, întreb, foarte multi ministri care dupa 89 si-au riscat posturile ridicîndu-se împotriva acestui populism bezmetic si a subventionarii "gaurilor negre"? Nu merita o asemenea atitudine un editorial macar? Apropo de atitudinea ministrului de la Finante, am vazut undeva sugerîndu-se o comparatie cu demisia d-nei Mona Musca de la Cultura, demisie survenita sub motivul ca premierul Tariceanu a revenit asupra deciziei de a demisiona el însusi (povestea anticipatelor). Ce as spune aici e că d-na ministru mi s-a parut, cu ocazia amintita, infinit mai neinspirata decât de obicei, când ne obisnuise cu o decenta destul de rar întâlnita în politica noastra. Felul în care a insistat sa convinga pe toata lumea că gestul sau a fost unul la care au împins-o propriile-i principii i-a facut un serios deserviciu. Numai eu, care am cu televizorul o legatura tot mai conjuncturala, am vazut-o la vreo trei posturi repetînd peste masura fraze mai lungi sau mai scurte spunînd absolut toate unul si acelasi lucru. Citez riguros: "Am principii la care tin. Am câteva principii pe care în politica le pun în practica. Atunci când servesc interesul public, aliantele mele sunt doar pe principii. Nu tin la scaun si la functie, dar tin la principii". Cum spun, d-na ministru mi s-a parut tare neinspirata. Mai ales că nu-mi pot închipui că un om ca dânsa nu stie bine ca principiile se profeseaza, si nu se declama. Ca sa nu mai spun că cineva vrînd sa înteleaga pâna la capat ce se întâmpla ar fi putut sa se întrebe, inclusiv, pe buna dreptate, de ce face d-na Musca atâta caz de principii (si de "aliantele" cladite pe ele), de vreme ce de atâta amar de ani nu are nici o problema în a fi colegă la partid cu oameni ca Patriciu si Catarama. Sau cu succesorul în post, Adrian Iorgulescu, care, ca om politic, reprezinta una dintre investitiile financiare cele mai substantiale ale lui Sorin Ovidiu Vântu.

Dar sa revin. Câti dintre noi vom dedica o fraza sau doua colegului Gabriel Plesea pentru articolul sau admirabil în apararea lui Paul Goma? În fata probelor ori a evidentelor clare ca lumina zilei, calomniatorii scriitorului exilat - de la securistii lui Dej si pâna la Bogdan Ioan Lefter, Gabriel Andreescu sau Cristian Teodorescu - au abandonat rând pe rând toate aliniamentele bataliei cu compatriotul lor, pentru ca de putin timp sa se retraga pe ultimul dintre ele (probabil că nu si cel din urma): "Goma este antisemit". Românii din exil, mobilizati inclusiv de New York Magazin, au strâns bani ca sa-i trimita acasa celor loviti atât de crunt de inundatii. Dragostea de tara a acestor oameni pare că va dainui chiar daca ar mai trai de o suta de ori deziluziile pe care le traiesc de cinsprezece ani încoace. Nu sunt, toate acestea, lucruri despre care ar merita sa scrii, "de bine"?

Si totusi, despre ce sa scrii mai întâi? Tema masurilor diferite cu care opereaza adesea societatea noastra civila poate sa nu fie si ea "în top"? Arestarea lui Dinu Patriciu, ne amintim, a atras protestul viguros si foarte prompt al unei respectate organizatii de drepturile omului [APADOR-CH]. Omul de afaceri, cercetat pentru multiple fraude si avînd datorii la stat de ordinul multor sute de miliarde de lei, a fost tinut în arest câteva ore peste cele 24 pe care le poate avea un mandat de "retinere". Scandalul a fost imens (de partea inculpatului situîndu-se si Ambasada americana la Bucuresti – surprinzator, la prima vedere, însa în realitate, înca o data, deloc inexplicabil si dezinteresat). Numai că toate acestea nu aveau sa se întâmple si în multe alte cazuri asemanatoare. De exemplu, cei cinci arestati de la Manastirea Tanacu, pentru banuiala ca ar putea avea o culpa în cazul mortii Irinei Cornici, au fost tinuti în arest 6 zile peste mandatul pe care îl primisera. 6 zile, si nu 6 ore! Si totusi, împotriva acestui abuz nu s-a auzit un singur cuvânt. Daca organizatia în cauza a protestat pentru arestarea lui Patriciu, motivînd inclusiv că fruntasul liberal "a raspuns cu promptitudine tuturor invitatiilor de a se prezenta la Parchet", de ce nu i-a aparat cu acelasi argument si pe preotul si maicutele de la Tanacu, pentru ca nici ei nu s-au sustras citatiilor procurorilor? Dar, pe logica din cazul lui Dinu Patriciu, organizatia amintita ar fi trebuit sa procedeze asemanator si în toate celelalte cazuri mai cunoscute de arestati, din aceeasi "categorie", tinuti închisi, înaintea lui Patriciu, saptamâni la rând – Sechelariu, Mischie, de exemplu. Pentru că si ei "raspunsesera prompt invitatiilor procurorilor".

Se pare ca societatea civila nu este dispusa nici ea sa învete din istoria anilor din urma. Practica dublei masuri a facut Aliantei Civice un mare rau. Odata ce colegii si prietenii lor au câstigat alegerile, destui dintre liderii importanti ai AC au gasit că atitudinea critica de pâna atunci la adresa celor aflati la putere nu se mai justifica. "Pe ai nostri trebuie sa ne ferim sa-i criticam în public, ca să nu furnizam noi însine munitie celorlalti" – cam ăsta a fost miezul unei strategii perdante pentru toata lumea. "Ai nostri" ("Altii mai buni nu avem!") au sfârsit cum stim, cu toate menajamentele AC. Iar această cândva promitatoare organizatie si-a vazut prestigiul si credibilitatea afectate atât de serios încât pur si simplu nu a mai contat deloc în anii din urma. Cu gândul la ne-prezenta ei din ultimii ani, îmi venise sa zic, vrînd sa glumesc, că Alianta s-a spiritualizat. Renunt sa mai zic, pentru ca ar putea sa se înteleaga ceva "de bine", ceea ce chiar nu e cazul.

Deprofesionalizarea si discreditarea organizatiilor civice ar fi ultimul dintre lucrurile de care ar mai avea nevoie România astazi. Si totusi, daca asa ceva se va dovedi o fatalitate, cine si cum ar putea sa se opuna? (New York Magazin, 17 august 2005)

Bune, rele..., articol publicat in anul 2005