Onoare? Care onoare? (II)

Scriam saptamâna trecuta despre relatiile privilegiate (abuziv-privilegiate) pe care Clubului Român de Presa le-a avut cu oficialii statului înca de la înfiintarea sa, în 1998. Lucrul acesta - ca si regulile interne ale CRP, destul de asemanatoare celor dupa care functioneaza varii clanuri - au fost doua dintre împrejurarile care nu puteau sa nu aiba consecinte asupra libertatii presei din România. Dadeam în urma cu o saptamâna exemplul uneia dintre întâlnirile "confidentiale" ale "baronilor presei" cu unul dintre sefii Departamentului de Control al Guvernului. Dar o asemenea întâlnire, sfidînd orice principiu de deontologie jurnalistica, dar mai ales orice principiu al unui stat democratic, a avut loc foarte recent cu însusi presedintele României.

Destinata sa clarifice diferendul public dintre presedinte si directorul ziarului Ziua, întâlnirea a durat mai bine de trei ore si s-a ocupat si de alte teme decât cea anuntata initial. Cum era si normal, multa lume a fost interesata sa afle ce a discutat seful statului, timp de mai bine de trei ore, cu sefii presei. Surpriza de proportii, însa. Cu exceptia unei singure fraze, prin care a anuntat că directorul de la Ziua l-ar fi amenintat cu ocazia unui telefon, presedintele a refuzat absolut orice alta informatie. Personal m-am asteptat că, în cele din urma, va fi dat un comunicat de presa. Pâna atunci nu mai existasera întâlniri, suscintînd un asemenea interes, despre care publicul sa nu fi fost informat cum se cuvenea. Asteptari zadarnice si de data aceasta. Pe baza Legii accesului la informatii, am adresat Presedintiei o cerere solicitînd amanunte despre întâlnirea în cauza. Acelasi rezultat! În cele din urma am început sa ma dumiresc aflînd dintr-un Comunicat al CRP că la întâlnirea respectiva se decisese, citez, sa se pastreze caracterul confidential al celor discutate.

Indiscutabil că asemenea situatii ridica înainte de toate problema comportamentului institutiilor statului si al oficialilor acestora. Tine de evidenta cea mai frusta (si de cel mai elementar bun simt) că discutiile de genul celor dintre presedinte si reprezentantii presei nu pot constitui altceva decât informatii publice. Absolut nimic nu-l îndreptăţea pe presedinte sa refuze accesul public la respectivele informatii. Discutiile purtate acolo puteau sa aiba alt caracter decât "public" numai prin încalcarea grava a legii. Legislatia în materie stabileste foarte clar ce categorii de informatii, si dupa care proceduri, sunt exceptate de la accesul public. Printre ele: informatiile din domeniul apararii si sigurantei nationale, cele privind "deliberarile autoritatilor", anchetele penale si procedurile judiciare, informatiile privind "datele personale" sau "interesele economice si politice ale României" s.a.m.d. A discutat d-l Basescu asemenea lucruri cu sefii CRP? Stiind bine cam cât de "atent" este noul nostru presedinte cu asemenea lucruri, nu m-ar mira s-o fi facut. În orice caz, a contat cu siguranţă si faptul ca una dintre regulile interne ale Clubului Român de Presa este ca "discutiile purtate în cadrul întâlnirilor cu demnitari ai statului sunt confidentiale". Aceasta incredibila regula – a unei institutii de presa, si nu a unei grupari mafiote! – este inclusa în chiar Regulamentul CRP, mai exact al "Consiliului de Onoare" al Clubului. (Observ că la CRP se poate vorbi despre onoare cum se poate vorbi despre neprihana prin budoarele caselor de toleranta). Despre existenta în "Regulamentul Consiliului de Onoare" a acestei reguli, CRP a vorbit numai acum, în Comunicatul de care am aminitit – Comunicat care de fapt voise mai mult sa anticipeze dizidenţa celor de la Evenimentul zilei; o dizidenţă mult prea tardiva si, în fond, prea departe si ea de principii ca sa fie credibila si sa poata îndrepta lucrurile. Ca membru vechi si de nadejde al CRP, Evenimentul zilei are contributia sa – de nesters – la raul de ieri si de azi din presa noastra. Si totusi, revenind, indiferent de paragrafele aberante din regulamentele CRP, secretomania presedintelui si a institutiei sale ramâne la fel de inacceptabila si ilegala. Iar faptul că la noi un asemenea comportament nu mai suprinde pe nimeni e perfect explicabil. Oficialii, politicienii si sefii presei noastre sunt de coniventa inclusiv în dispretul fata de principiile unei lumi normale.

Sunt multi ani la rând de când "baronii presei" românesti iau foc atunci când se mai întâmpla ca ici-colo sa se mai vorbeasca despre o lege a presei – reglementari care exista în destule dintre tarile cu traditie democratica. Îmi aduc aminte - si azi îmi explic înca si mai bine de ce - fosti colegi din "societatea civila" (de la APADOR-CH, mai exact) luptau din greu, cot la cot cu Dumitru Tinu, Cristian Tudor Popescu si ceilalti, împotriva oricui îndraznea numai sa propuna o dezbatere despre oportunitatea unei legi a presei. Pentru ca astazi sa se ajunga unde? Ca organizatia sefilor presei sa privilegieze în mod inacceptabil si complet abuziv – inclusiv în dezavantajul putinelor institutii de presa care nu sunt membre ale sale - relatiile cu institutiile si demnitarii statului. O organizatie care, în mod normal, ar trebui sa fie prima în "respectarea dreptului constitutional al publicului de a fi corect informat" – asa cum dealtfel are înscris, absolut demagogic, în chiar primul articol al propriului Cod denotologic. Dar ce sa mai vorbim despre normalitate în cazul acestei organizatii pretinzînd ca apara libertatea presei, de vreme ce, prin vocea presedintelui ei, acelasi Cristian Tudor Popescu, CRP s-a opus în repetate rânduri dezincriminarii penale a calomniei prin presa. Motivîndu-se că, citez, ziaristii s-ar simti prea relaxati daca vor sti că nu mai exista o sanctiune penala care sa-i vizeze. Îti sta mintea-n loc, nu alta...

Clubul Român de Presa a fost si este locul unde s-au perfectat cele mai nocive complicitati dintre oamenii politici si presa. Datoriile uriase la bugetul de stat, re-esalonarea pâna la calendele grecesti si, în cele din urma, stergerea lor, toate acestea aici s-au "negociat". În prima jumatate a acestui an au fost facute publice mai multe date despre sumele, uriase si ele, încasate, în ultimii patru ani, de marea majoritate a institutiilor de presa ca "publicitate" de la institutii publice, inclusiv de la regii autonome si companii nationale din domenii în care statul detine un monopol absolut. Aceste sume uriase – de ordinul sutelor de miliarde de dolari, multianual - si conditiile alocarii lor, tot aici au fost "negociate". Iar campioni au fost "membrii de baza" ai CRP, de la Adevarul lui Dumitru Tinu si Cristian Tudor Popescu, la "dizidentii" de la Evenimentul zilei si pâna la România libera a lui Petre Mihai Bacanu. Daca ar putea sa vorbeasca, peretii birourilor CRP ne-ar spune cel mai bine pretul care a fost platit atunci când presa noastra a ales sa-si "negocieze" libertatea cu oamenii politici.

"Credibilitatea" presei din România este masurata, cum stim, în varii moduri. Sondajele de opinie reprezinta unul dintre aceste moduri. Altul, chiar daca nu foarte specific, este "auditarea tirajelor". Cât priveste "acuratetea" evaluarilor, în primul caz rezervele sunt practic aceleasi cu cele care privesc în general sondajele de opinie de la noi, iar în cel de-al doilea contributia importanta a "editorilor" la procesul de "auditare" ridica si ea, inevitabil, multe semne de întrebare. Criterii absolute nu pot exista, desigur. Si totusi, ca unul nevoit sa colind adesea prin tara, vad bine ceea ce poate sa vada oricine care e cât de cât interesat de lucrul acesta: teancurile de ziare de pe tarabe scad dramatic, an de an. Iar vânzatorii sunt tot mai multi si tot mai aproape de faliment. Daca i-ar auzi plângîndu-se, probabil ca furiosul sef al CRP i-ar acuza si pe ei, ca pe cei de la Reporters sans frontieres, de "prejudecati si rele intentii". (New York Magazin, 7 septembrie 2005)

Onoare? Care onoare? (II), articol publicat in anul 2005