Pe culmile absurdului. În "dialog" cu Gabriel Andreescu (I)-drept la replica refuzat de revista Timpul

Ciudatenia unei metamorfoze

Sa tot fie vreo doi sau trei anii de când reusesc sa-l înteleg tot mai greu pe fostul meu coleg Gabriel Andreescu. Putin cam ciudat mi s-a parut de când îl stiu, din toamna lui 1990, când l-am întâlnit printre cei care tocmai puneau bazele Aliantei Civice. Anii din urma, însa, au accentuat acel ceva usor ciudat, cum spun, din comportamentul lui. Sunt nostalgic dupa omul foarte calm, prevenitor, deschis si întelegator. Îmi aduc aminte bine pledoariile lui mai vechi, însufletite si convingatoare, despre nevoia de morala în spatiul public ori despre rolul intelectualilor în viata cetatii. Îmi este greu sa-mi dau seama ce a putut sa se întâmple, însa în manifestarile sale publice îmi recunosc tot mai greu fostul coleg. Chipul sau pare tot mai tulbure, iar mastile dupa care trebuie sa-l cauti azi, parca tot mai înselatoare. [În vara anului 2014 avea să se afle că din 2003 Andreescu se recăsătorise cu Daniela Ghiţescu, fostă agentă a Securităţii la Ambasada Olandei de la Bucureşti.]

Schimbarea cea mai radicala îmi par a fi fixatiile tematice, precipitarea si radicalismul cu care el le trateaza adesea. Sunt mai bine de doi ani de când Gabriel Andreescu publica, saptamânal, un text în cotidianul Ziua. Cine a urmarit cât de cât constant pagina electronica a ziarului a putut sa numere mii de comentarii negative ale cititorilor (adesea niste ironii usturatoare), la multe dintre textele amintite. Se pare ca publicul a perceput cu destula usurinta ca publicistul de la Ziua nu mai e ce-a fost cândva.

Dau printre hârtii peste un episod, din primavara lui 2001, care aproape ca m-a socat la timpul respectiv, dar care, astazi îmi este clar, promitea sa nu ramâna singular. A doua zi dupa eliberarea lui Ilie Ilascu din închisoarea transnistreana, cei de la Cotidianul au realizat o ancheta printre politicieni, intelectuali, comentatori cu privire la evenimentul care tocmai adusese destula bucurie printre români. Întrebat si el ce crede despre eveniment, Andreescu a raspuns nici mai mult nici mai putin decât asa: "Ca simptom, eliberarea lui Ilascu nu este un simptom pozitiv". O declaratie care contrasta în modul cel mai absurd cu tot ce s-a spus atunci, si de atunci pâna astazi, de la oameni simpli la politicieni, de la oameni de cultura la academicieni si de la cancelariile europene la cele de peste Ocean. În replica la care raspund aici, cliseul lui Andreescu (vanitos si caznit-ironic) a fost ca "Stan nu-i capabil de distinctii", "Judecata lui Stan e simplificatoare" etc etc. Probabil ca fostul meu coleg ar raspunde la fel si aici, iar în timpul doi ar trece sa explice, savant, ceea ce nu poate fi nicicum explicat. Pentru cine nu-l cunoaste bine, Andreescu face parte din categoria celor care în zece minute îti demonstreaza orice-i ceri, iar în alte zece exact contrariul. Asa ca nu-mi fac iluzii ca în vreo replica viitoare Andreescu nu va perora la nesfârsit pe marginea subtilitatii absurdului citat.

Atacarea sistematica a lui Paul Goma si a Bisericii Ortodoxe Române a devenit în ultimii ani ideea cea mai fixa a lui Gabriel Andreescu (de furia oarba, absurda, a fostului meu coleg avusese mai demult parte Mihai Eminescu însusi). Judecata resentimentara si profund nedreapta pe care Gabriel o face de mai multi ani lui Paul Goma si BOR m-a determinat, mai ales ea, sa scriu despre aceste lucruri în doua sau trei dintre textele publicate în New York Magazin. Bineînteles ca replica lui Gabriel nu s-a lasat asteptata. O situatie neprevazuta ivita în tiparirea New York Magazin a facut, însa, ca respectivul text sa nu poata aparea la data la care fusese programat. Atât i-a trebuit fostului meu coleg. Altadata omul calm si îngaduitor, pentru care n-ar fi fost nici o problema sa mai dea un ragaz de o saptamâna sau doua - cerînd sau asteptînd explicatia care se cuvenea - de data aceasta el s-a grabit sa denunte public ca i-a fost "refuzata reparatia ceruta". Asa se face ca replica sa a vazut lumina tiparului nu doar acolo unde îi era locul, în New York Magazin, dar si, anterior, în revista Timpul (însotita, aici, de un argument "deontologic" al autorului desprins parca din bancurile cu Bula).

Nu am avut si nu am nimic de împartit cu Gabriel Andreescu. Singurul lucru care m-a facut sa scriu despre câteva dintre atitudinile lui publice a fost, cum spun, nedreptatea pe care eu am gasit ca a facut-o prin ele. Iar ceea ce mi s-a parut mai grav a fost că raul s-a produs nu din neatentie ori din vreo întelegere gresita a lucrurilor, ci cu intentia cea mai directa si mai sistematica. "Cu agendă", adica, cum îi place lui sa spuna.

Acestea fiind zise, voi încerca mai departe câteva comentarii pe marginea replicii cu care Gabriel Andreescu a raspuns criticilor pe care i le-am adus. As mai spune ca voi evita sa ma refer la acele pasaje din textul lui Andreescu care nu au vreo legatura cu temele polemicii de fata (ori, într-un loc sau doua, sunt greu inteligibile din cauza stilului putin cam bâlbâit al preopinentului meu).

Un dogmatic anti-ortodox

Înainte de toate as observa ca în loc sa raspunda criticilor pe care i le-am adus, Gabriel Andreescu a ales sa se ocupe mai ales de biografia mea (si chiar si de cea a familiei mele). Si macar de-ar fi facut-o atent si onest. În privinta condescendentei protectoare cu care fostul meu coleg descrie relatiile dintre noi din anii în care am fost colegi la Alianta Civica si la Comitetul Helsinki, trebuie spus ca jumatatile de adevar sunt amestecate cu neadevaruri întregi în doze aproape ideale pentru ca cei neavizati sa vada în preopinentul meu o victima a ingratitudinii mele monstruoase. Daca Gabriel asta vrea, atunci recunosc, sunt un ingrat monstruos! Nu recunosc, în schimb, de pilda, ca as fi un "dogmatic ortodoxist". Nu am fost, nu sunt si sper ca nici nu voi fi asa ceva vreodata. Sunt în schimb un credincios ortodox, convins profund că dreptul său de a se închina Dumnezeului în care crede este fix egal cu dreptul musulmanului, al iudeului ori catolicului de a se închina, fiecare, Dumnezeului lui. Si la fel de egal si cu dreptul lui Gabriel si al oricui altcuiva de a nu avea vreo credinta religioasa. Spun platitudini? Evident ca spun, dar pot eu sa raspund altcumva unei asemenea rele credinte? Gabriel pretinde ca în nu stiu ce ocazie as fi afirmat – si nu oricum, ci "strigînd", catre unul dintre tovarasii sai de idei – că cei care cred în evolutie sunt "niste idioti". Desi îmi aduc vag aminte episodul respectiv, nu ma recunosc câtusi de putin în replica si tonul ce-mi sunt atribuite. Este adevarat, în teoriile lui Darwin eu unul am gasit prea putine raspunsuri la întrebarile pe care mi le-am pus. Dupa cum prea putin m-au convins si teoriile post-darwiniste, pe care Gabriel Andreescu, un savant cu cartea-n mâna, le tot repetă - îl stiu bine - oricui crede ca ar putea sa cada pe spate impresionat de eruditia sa. Si totusi, niciodata n-as putea sa dispretuiesc si sa jignesc pe cineva pentru convingerile sale contrare. Nu-i exclus ca, scoasa din context sau nu, replica mea sa fi avut sensul care-mi este atribuit. Daca e cumva asa, atunci n-am decât sa regret o asemenea neatentie. Pentru că numai despre asa ceva ar fi putut fi vorba, de vreme ce, sta marturie tot ceea ce am scris si am facut în anii de dupa 1990, "alteritatea" a fost una dintre valorile în care am crezut si care m-au îmbogatit.

Gabriel Andreescu e tare suparat pe critica pe care mi-am permis s-o fac, fara sa-i cer voie, atacurilor repetate – ale sale si, mai nou, ale Asociatiei sale "Solidaritatea pentru libertatea de constiinta" – la adresa Bisericii Ortodoxe Române ("Marginalii la o drama", în New York Magazin din 6 iulie 2005). Tragedia de la Manastirea din Tanacu a reprezentat pentru Andreescu si tovarasii sai o noua ocazie de a se rafui cu BOR. Un comunicat al amintitei organizatii si un articol publicat de Andreescu au atribuit respectivei Biserici vinovatiile cele mai odioase cu putinta. Moartea Irinei Cornici, au clamat ei, "reprezinta efectul tragic al unor practici degradante si inumane întâlnite des în lacasurile de cult ortodoxe". Dar ortodocsii sunt odiosi nu doar în lacasurile de cult. "Orele de religie ortodoxa", scrie Andreescu, "au devenit cea mai importanta sursa a intolerantei de care sufera noile generatii. Orele de religie ortodoxa îi educa pe elevi sa se teama, sa priveasca cu ura si sa discrimineze etc etc etc". Ceea ce am dezavuat eu în rechizitoriile lui Andreescu au fost generalizarile apocaliptice si falsificatoare în cel mai înalt grad. Am întrebat si mai întreb: Daca în România scoala ar fi într-adevar o institutie a obscurantismului si urii, asa cum scrie Andreescu, se îndoieste cineva ca institutiile occidentale, sa zicem, ar ramâne nepasatoare la asa ceva? Dar milioanele de parinti ai "scolarilor educati în ura si teama" tot nepasatoare ar ramâne si ele? Gabriel Andreescu are lipsa de decenta sa sugereze că generalizari precum cele pe care le practica el s-ar gasi si în rapoartele Departamentului de Stat ori ale unor organizatii de drepturile omului din tara. Ei, bine, Gabriel Andreescu, asa ceva e complet neadevarat! Si stii bine lucrul acesta. Iar diferenta dintre rapoartele despre care vorbim si falsurile pe care tu le raspândesti cu exaltare sta în profesionalism si buna credinta pe de o parte si în exactul contrariul lor în cealalta. Sigur ca de-a lungul anilor în rapoartele Departamentului de Stat ori ale APADOR-CH au existat critici, cum spui, privitoare la atitudini ale unor reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe. Le stiu bine, iar în anii în care am facut parte din conducerea asociatiei eu însumi am fost cu totul de acord ca ele sa fie cuprinse ca atare în rapoartele noastre. În perioada în care am fost editorialist la Cotidianul, am gasit că e si de datoria mea sa-mi fac auzita vocea criticînd demolarea de catre ortodocsii dintr-o comuna maramureseana a unei biserici greco-catolice, fara ca Patriarhia BOR sa fi intervenit, asa cum eu crezusem ca s-ar fi cuvenit. Dar de aici si pâna la aberatiile tale drumul e lung.

În replica sa, falsificatoare si ea, Andreescu sugereaza ca eu as fi minimalizat, în ceea ce am scris, nenorocirea petrecuta la Tanacu. Asa se face ca fostul meu coleg a citat numai ce a crezut el ca-i poate servi propria demonstratie, facîndu-se ca nu a vazut ca eu condamnasem, de pilda, că "La Tanacu canoanele bisericesti au fost pervertite în obscurantismul cel mai primitiv". Dar cum cititorul stie bine deja, Patriarhia Româna însasi a condamnat cele petrecute si a facut-o în mod oficial si public, cu termeni ca "practicile barbare, fara precedent", ale preotului calugar si maicutelor Manastirii. Ceea ce, bineînteles, nu i-a împiedicat pe Andreescu si tovarasii sai ca, patru zile mai târziu, în comunicatul ASLC, sa someze Patriarhia "sa exprime o pozitie oficiala fata de practicile degradante si inumane întâlnite adesea bla, bla, bla". În aceste conditii, cine si cum ar mai putea sa mizeze pe buna credinta a lui Gabriel Andreescu si a celor care procedeaza ca el? Cum sa nu ma întreb eu însumi ce se întâmpla cu fostul meu coleg, si care sunt intentiile sale, atunci când el dă "dogmatismului meu ortodoxist" o explicatie "ereditara". Prin urmare, afirmatia ca as fi "fiu de preot" e si ea un fals grosolan. Iar fostul meu coleg stie bine lucrul acesta, de vreme ce eu însumi i-am vorbit nu o data despre parintii mei.

Istorie si prestidigitatie

Cu pretentia ca vrea sa gaseasca si alte explicatii pentru cititor, Andreescu introduce suspiciuni cu privire la Comitetul de Actiune pentru Democratizarea Armatei, la apartenenta mea la el, în anii 1990 si 1991, si la evolutiile mele ulterioare în viata publica – inclusiv în Alianta Civica si la conducerea Departamentului de Control al Guvernului. Trec peste ironiile de doi lei (vechi) cu care ma vizeaza fostul coleg si-i aduc aminte ca eu am fost unul dintre ofiterii care au criticat numirea generalului Stanculescu la conducerea Ministerului Apararii. Iar lucrul acesta poate fi probat inclusiv prin cele ce au fost consemnate în presa acelei perioade. Ceea ce nu înseamna, desigur, ca as putea sa cred că ofiterii care nu au procedat ca mine, cel putin majoritatea lor covârsitoare, ar fi fost mânati de intentii obscure. Faptul ca alegatii de genul celor produse aici de Andreescu au facut deja obiectul a doua procese penale – întâmplator cunoscute cititorilor New York Magazin si Timpul - ma scuteste de alte explicatii. Amintesc ca, în urma celor doua procese, Dan Pavel, bunul prieten al omului cu replica, a fost condamnat pentru calomniile debitate, iar Emil Constantinescu nevoit sa tipareasca o noua editie a "Memoriilor" si sa scoata pasajele infame. Dar aberatiile lui Gabriel privitoare la episodul de la Guvern sunt contrazise de faptul ca chiar cei care au decis destituirea mea, inclusiv Traian Basescu, si-au asumat demult decizia pe care au luat-o ca pe o greseala [detalii pot fi găsite pe pagina de Biografie a acestui web-site]. Întreb, stie Gabriel Andreescu ce s-a întâmplat atunci mai bine decât cei responsabili de decizia la care ma refer? Evident ca nu stie. Si de fapt nici nu-l intereseaza sa stie, important e ca istoria sa fie rescrisa asa cum îi convine lui. Si sa faca pe oricine sa se întrebe cu ce drept îl judeca pe el un om ca mine. Asa se explica inclusiv de ce Andreescu se dezice astazi de atitudinea categoric favorabila si de sustinere a CADA (pe care a avut-o ca lider al Aliantei Civice, dar nu numai), ca si de cea prin care a dezavuat, în termeni neechivoci, îndepartarea mea de la Guvern (asa cum au facut-o, în acele saptamâni, câteva zeci de intelectuali si ziaristi). În sfârsit, cred ca merita spus, inclusiv pentru cazul ca cineva ar vrea sa stie cine pe cine a "atacat" primul, ca pe tema de la Guvern Andreescu mi-a mai facut imputatii identice, tot în Timpul, în urma cu un an si jumatate. Imputatii prin care noul meu inchizitor se contrazicea de asemenea cu ceea ce scrisese la vremea respectiva.

Fostul meu coleg critica astazi, în premiera, decizia pe care am luat-o în primavara lui 2001 de a renunta la cetatenia româna. Într-o lume cu adevarat libera, dreptul oricarui individ de a renunta la cetatenia dobândita prin nastere sau în oricare alt mod ar trebui sa fie garantat ca oricare alt drept fundamental al omului. Din pacate, însa, din ratiuni care desconsidera grav libertatea individuala, statele si-au dat adesea mâna împotriva vointei propriilor cetateni. Asa se face ca si în legislatia româna a fost introdusa o aberatie profund abuziva: un cetatean român poate sa renunte la cetatenie numai daca un alt stat îi acorda propria cetatenie. Este adevarat ca din 2001 am facut, fara succes, mai multe demersuri în materializarea intentiei mele. Sper ca voi avea odata ocazia sa vorbesc despre experienta pe care am avut-o, o experienta care arata si ea cam de câta nepasare, si chiar si cinism, sunt în stare oamenii politici de pretutindeni atunci când coniventa îi uneste împotriva vointei si intereselor propriilor cetateni. Decizia respectiva o luasem la capatul unui deceniu de persecutii dintre cele mai injuste, care mi-au cauzat, mie si familiei mele, prejudicii dintre cele mai grave. În toamna lui 1990, am fost îndepartat din armata, prin ordin al ministrului Apararii (generalul Stanculescu), doar pentru ca pledam pentru depolitizarea armatei si clarificarea implicarii unor înalti responsabili militari în reprimarea revolutionarilor din decembrie 1989. Ulterior, generalul Stanculescu, dar si generalul Mihai Chitac, aveau sa fie gasiti vinovati si condamnati de catre instanta suprema la câte 15 ani de închisoare pentru implicare în reprimarea revolutiei de la Timisoara. Timp de mai bine de patru ani am fost purtat prin tribunale de trei înalti demnitari publici, în procese de "calomnie", din cauza ca am scris despre abuzurile si actele lor de coruptie (Traian Basescu, Victor Babiuc si Stere Gulea). Chiar daca în final am câstigat fiecare dintre cele trei procese, cei patru ani de sicane si intimidari nu aveau cum sa nu-mi faca si ele un mare rau. Iar toate acestea au fost posibile inclusiv din cauza unei legislatii penale pe care oamenii politici au refuzat s-o conformeze rezolutiilor exprese ale Consiliului Europei si a unei legislatii civile pe care Guvernul din care faceau parte Traian Basescu si Babiuc a modificat-o cât mai convenabil pentru intentiile lor procesuale si ale altor colegi. De la conducerea Departamentului de Control al Guvernului am fost demis doar pentru că oamenii politici aflati la guvernare au avut pretentia sa fie exceptati de la rigorile legii. Regretele ulterioare ale celor care m-au demis au putut sa repare, si ele, numai în parte raul facut. Amenintarile si calomniile cu care destui alti înalti demnitari ai statului au raspuns cuvântului meu scris sau rostit – niciodata mincinos sau ultragiind – au fost si ele nedrepte si cauzatoare de consecinte. Se poate ca altcineva în locul meu sa nu fi gasit, în toate acestea, suficiente motive ca, macar pentru a protesta, sa renunte la cetatenia româna. Dar, întreb, daca eu am crezut altfel – si cred astfel si în continuare - gaseste Gabriel Andreescu ca e drept sa ma puna pentru asta la zid? Are el statutul si autoritatea morala sa faca asa ceva?

Gabriel Andreescu se crede îndreptatit sa ma incrimineze pentru criticile ("atacurile", le spune el) pe care le-am facut fostilor mei colegi de la Alianta Civica – în ziarul Cotidianul, retine selectiv Andreescu, desi texte asemanatoare am publicat si în Bursa, în Lumea libera si New York Magazin. Este un neadevar sfruntat ca mi-as fi "atacat" vreodata fostii colegi. Si apoi, pe tema asta, ce legitimitate are Gabriel Andreescu sa judece pe cineva? Numai pentru ca îmi este foarte dezagreabil sa vorbesc despre asa ceva, îi voi cere lui Andreescu sa-si aduca aminte felul incalificabil în care a atacat-o pe colega sa de la 22, Gabriela Adamesteanu, acuzînd-o nici mai mult nici mai putin, fara a-si fi probat afirmatiile, ca si-ar fi "turnat colegii la SRI". Sau de procesele de intentie, publice, facute cam tot pe-atunci, colegilor din GDS. Ori de acuza pe care i-a adus-o lui Andrei Plesu ca ar fi fost colaborator al Securitatii – episod încheiat, cum se stie, cu condamnarea penala a lui Andreescu.

De la Alianta Civica am plecat în anul 2000, la Congresul din acel an, dupa aproape 10 ani în care am fost, pe rând, secretarul organizatiei, vicepresedinte si, pentru un mandat de 6 luni, presedinte. Am plecat într-un moment în care îmi devenise evident ca, în anii guvernarii CDR-Constantinescu, AC se îndepartase prea mult de la statutul care între 1991 si 1997 îi adusese atâta credibilitate si popularitate. În cuvântul din Congres, am explicat fostilor mei colegi decizia pe care o luasem – în principal, din cauza "unui acut sentiment al zadarniciei" într-o organizatie tot mai departe de rosturile sale. Am plecat cu destule satisfactii, dar si cu regretul că AC nu facuse – si nici nu mai promitea sa faca – mai mult nu doar din ceea ce ar fi trebuit sa faca, dar si din ceea ce ar fi putut efectiv sa faca. În anii care au urmat, am continuat sa observ evolutia AC. Din pacate, temerile mele aveau sa se adevereasca. Când si când am mai scris pe tema asta. Am facut-o cu tristete, fara resentimente si straduindu-ma sa nu fiu nedrept. La începutul lui 2004, adica spre sfârsitul celei de-a doua guvernari PDSR-iste, aveam sa aflu ca în ultimii cinci sau sase ani Fundatia "Academia Civica" primise de la buget, pentru Muzeul de la Sighet, echivalentul în lei a circa 700 de mii de dolari. O suma uriasa, pe care nici o alta organizatie neguvernamentala n-o mai primise din banii publici. M-am întrebat atunci, în doar o fraza dintr-un articol întreg, daca nu cumva tacerea din ultimii ani a Aliantei Civice ar putea sa se explice si prin generozitatea de care guvernantii, inclusiv PDSR-istii, au dovedit-o fata de Fundatia Aliantei Civice. Atâta mi-a trebuit. Vreo doua sau trei zile am fost bombardat cu comunicatele cele mai indignate posibil, în care fostii mei colegi pe-o parte dezminteau iar pe alta confirmau la centima stipendiile despre care scrisesem. Stiindu-l bine cine este, emotiile cu care Gabriel Andreescu vorbeste astazi despre amintitul episod sunt pur si simplu teatrale. Secretarului de la AC, un om în vârsta, într-adevar, i-am raspuns ca e "comic" - fara sa ma gândesc, pacatosul de mine, ca voi rani, "cu cruzime" (sic!), inima ca o papadie a Sfântului Arhanghel Gabriel - numai dupa ce respectivul domn ma amenintase cu tribunalul. Si asta în public, ca reprezentant al AC – si, culmea, dupa ce el însusi confirmase sumele respective. Cam asta ar fi. În rest nu-s decât sentimentalisme demagogice, cu care Gabriel Andreescu ar vrea, probabil, sa-mi pierd timpul si sa uit care e de fapt adevarata tema a "dialogului" nostru. (NewYork Magazin, 26 octombrie 2005)

Revista Timpul (condusa de sotii Liviu Antonesei si Gabriela Gavril) a publicat textele prin care G Andreescu "polemiza" cu cele pe care eu le publicasem în New York Magazin (Gabriel Andreescu, "Scrisoare deschisă", revista Timpul nr 9 şi 10 din 2005) refuzând - "deontologic" - să le publice şi pe acestea din urmă. New York Magazin a publicat atât textele mele cât şi pe cele ale lui G Andreescu.

Pe culmile absurdului. În "dialog" cu Gabriel Andreescu (I)-drept la replica refuzat de revista Timpul, articol publicat in anul 2005