O tara cu noroc?

Pare cam imatur d-l ministru Ungureanu. Înainte ca secretarul de stat american Condoleezza Rice sa descinda la Bucuresti l-am vazut la televizor, în vreo trei sau patru ocazii, repetînd una si aceeasi idee, cu aproape una si aceeasi fraza: "În sfârsit, au venit americanii, pe care noi, bunicii si parintii nostri îi asteptam de 60 de ani". Dar, sa ma scuze d-l ministru, eu credeam că noi românii îi asteptam pe americani înca si mai demult. Ca sa dau numai exemplul asta, dupa ce, în iarna lui 41, Antonescu le-a declarat razboi, câti dintre bunicii nostri nu i-or fi asteptat sa le dea la cap? Cât despre nerabdarea cu care i-am asteptat sub comunism, ce sa mai vorbim? Altii, nu noi, au stat în patru labe, calariti de comunisti. Noi am fost un neam de "eroi", de "rezistenti prin cultura" si prin tot ce s-a mai putut.

Cuvintele d-lui Ungureanu au facut o scurta dar stralucita cariera. Practic toate ziarele si televiziunile au tinut-o câteva zile numai cu "Au venit americanii!" Ce m-a mirat cel mai tare a fost că pâna si diplomatii de la Ambasada americana la Bucuresti dadeau din cap, aprobînd cu admiratie, fraza ca un sablon a d-lui ministru. Spun că m-am mirat pentru că nu-i deloc adevarat că americanii au venit numai acum, odata cu vizita secretarului de stat. Pentru că daca e sa vorbim serios, si nu sa ne copilarim, americanii au venit odata cu alungarea lui Ceausescu si a regimului lui. În decembrie 89 a disparut, Slava Domnului, orice piedica în calea venirii americanilor. Iar din acel moment americanii chiar au venit – e adevărat, atât cât si cum au vrut sa vina. România post-Ceausescu a avut în Statele Unite un sprijin care, indiscutabil, a fost important. Iar faptul acesta a contat si el în consolidarea simpatiei românilor fata de americani. Sustinerea americanilor a fost importanta în democratizarea tarii, în însusirea abc-ului drepturilor si libertatilor fundamentale ori în asezarea relatiilor interetnice pe baze moderne, viabile si stabile. Intrarea în NATO (e adevarat, cu securistii tortionari în frunte) a fost posibila cu sustinerea, esentiala, a Statelor Unite. Multi români au înteles bine toate acestea. Iar primirea facuta presedintilor Clinton si George W Bush a fost una dintre dovezi.

Prin urmare, de unde pâna unde "Au venit americanii" de-abia acum, în decembrie 2005? D-na Condoleezza Rice a venit la Bucuresti, ca sa semneze, împreuna cu omologul sau român, "Acordul de acces" al preconizatelor baze militare americane pe teritoriul României. Vizita a durat trei ore, oficialul american venind la Bucuresti de la Berlin, dupa care a plecat la Kiev. Sigur că da, evenimentul este unul cu o semnificatie a sa. Si totusi, impresia a fost ca s-a urmarit ca acestui moment sa i se atribuie o importanta mult mai mare decât a avut-o în realitate. Au încercat Guvernul si presedintele Basescu sa speculeze în beneficiu propriu evenimentul? Nu-i deloc exclus. A avut Washingtonul interesul sa insiste pe Acordul încheiat la Bucuresti, într-un context european mai putin generos cu americanii? Nici asa ceva nu-i exclus.

Dar o întrebare care cred că merita de asemenea pusa este si aceea daca entuziasmul din aceste zile, al Guvernului si presei de la Bucuresti, este în întregime justificat. Raspunsul nu mi se pare deloc simplu. În ce ma priveste, ramân mai departe la parerea că optiunile de acest gen ale României ar fi trebuit sa evite cât se putea mai mult sa accentueze disensiunile aparute la nivelul Occidentului euroatlantic ulterior interventiei americane în Irak. Fara doar si poate că, într-un asemenea context, limitele între care poate opta o tara cu statutul actual al României sunt destul de strânse. România se afla la putine luni de o decizie istorica în ce o priveste – aderarea la Uniunea Europeana. Din acest punct de vedere, dat fiind contextul tot mai problematic al relatiilor dintre Uniunea Europeana si Statele Unite, oamenii politici de la Bucuresti ar fi trebuit sa vada în perfectarea Acordului propus de americani o misiune de-a dreptul imposibila. Dupa chipul foarte relexat si entuziasmul tânarului ministru de Externe, ma tem, însa, că nimic n-a parut nimanui complicat. Cuvintele egale si apasate cu care presedintele Basescu a vorbit la conferinta de presa comuna n-au parut sa tradeze nici ele vreo dilema.

Tarile cu statutul prezent al României sunt legitime deplin sa evite optiuni în chestiuni pe care Occidentul euroatlantic, carora vor sa i se alature, nu le clarifica mai întâi el însusi. Procedînd altfel, ele îsi asuma riscul unor imputatii viitoare care ar putea sa le coste. Desigur, optiunile si riscul lor sunt cel mai adesea obligatorii în istorie. În cazul de fata, însa, oamenii politici români ar fi putut – ar fi trebuit chiar – sa evite decizia pe care au luat-o. Fara ca lucrul acesta sa fi contravenit în vreun fel dublei calitati pe care tara lor o are: membra NATO si candidata la integrarea în UE.

În urma cu putine zile, am avut curiozitatea sa aflu cam la ce valoare se ridica asistenta financiara de care România a beneficiat din partea UE. În mai putin de o ora, Delegatia Comisiei Europene mi-a raspuns foarte precis: numai între 2000 si 2006 (estimativ, aici) – circa 7 miliarde de euro. Cu trei sau patru ani în urma, am adresat si Ambasadei SUA la Bucuresti aceeasi solicitare (vizînd, bineînteles, asistenta americana). N-am primit nici un raspuns, însa e foarte usor de înteles că cifrele sunt categoric incomparabile. Cu atât mai incomparabile daca luam în calcul si cele câteva contracte – atribuite mai mult decât discutabil si însumînd câteva miliarde de dolari - de care SUA au beneficiat în relatia cu România: Bell Helicopters, Bechtel etc. Evident că asemenea criterii nu pot fi absolutizate – mai ales în ecuatii precum cea despre care vorbim. În acelasi timp, însa, ele nici nu ar trebui trecute complet cu vederea în deciziile politicienilor.

Dar calea cea mai sigura catre niste decizii care sa optimizeze pentru toata lumea beneficiile (sau macar sa reduca la minim dezavantajele) este ca interesele României sa fie raportate la locul geometric al intereselor Occidentului euroatlantic. Sigur că da, geometria acestui spatiu este mai variabila si mai greu predictibila ca oricând. Relatiile cu Rusia ar trebui sa aiba si ele importanta lor. Nimic din toate acestea n-ar trebui tratat imprudent, cu umori ridicol-egocentriste ori cu clisee adolescentine. Ori absolutizînd în adevarul lor cuvintele, parca pline de naduf, ale lui Petre Carp, dupa care România ar avea prea mult noroc ca sa mai aiba nevoie si de politicieni. (New York Magazin, 14 decembrie 2005)

O tara cu noroc?, articol publicat in anul 2005