"Homo res sacra homini"

De situatia deplorabila din institutiile psihiatrice din România era constienta mai toata lumea, de mult timp. În ultimii doi sau trei ani în care am lucrat la Comitetul Helsinki Român, au fost destule ocaziile în care, împreuna cu colegii de acolo, ne promiteam că luna viitoare, sau cel mai târziu peste câteva luni, vom ajunge si în aceste spitale. Si totusi, de fiecare data ceva neprevazut ne-a deturnat de la intentiile noastre. Pentru ca în cele din urma totul sa ramâna ce a fost la început – un plan sublim.

La fel de constiente de gravitatea situatiei erau si autoritatile. Stînd odata de vorba cu cineva din Ministerul Sanatatii, am avut însa sentimentul că aud din nou povestea drobului de sare. Cel cu care vorbeam îmi spunea că problemele sunt "aproape insolubile" din cauza numarului lor mare si a dificultatilor pe care rezolvarea lor le ridica. O solutie poate fi gasita numai pe "termen lung", insista respectivul. Nu l-am mai întrebat cam ce-ar putea sa însemne "pe termen lung" pentru Guvern pentru că nu eram chiar un neinitiat, care sa nu-si dea seama cam la ce se poate astepta. Mai trebuie sa spun si că discutia avea loc într-unul din anii în care rapoartele de tara ale Bruxellesului rezolvau problema dramatica a acestor spitale cu o fraza sau doua, spunînd în esenta că... ar mai trebui facut câte ceva.

Cam asa s-a ajuns ca pâna în toamna lui 2003 aproape nimeni sa nu vorbeasca despre aceste lucruri. În noiembrie 2003, tânara echipa a Centrului de Resurse Juridice, organizata de Renate Weber, a început sa intre în aceste institutii.

Spitalul de la Poiana Mare a fost vizitat printre primele, în a doua parte a lunii februarie 2004. Desi nimeni nu se astepta la nimic bun, constatarile CRJ au întrecut orice asteptari. De la începutul anului (în nici doua luni, deci) în Spital murisera – "de foame si de frig" - 17 oameni; din cauze asemanatoare pe parcursul lui 2003 murisera alti 84 de pacienti. Cum se stie, în anii regimului Ceausescu Spitalul era un loc în care dizidentii erau internati si retinuti împotriva vointei lor. Dupa 1989, conditiile inumane de trai si lipsa tratamentelor medicale adecvate au devenit reprezentative pentru situatia tragica în care se gasesc miile de oameni cu boli mintale internati în aproape toate cele peste 40 de institutii de acest gen din tara. În urma vizitei facuta la Poiana Mare, reprezentantii CRJ notau: "Celor internati aici nu le sunt satisfacute cele mai elementare nevoi, sunt lipsiti de tratament medical adecvat si îngrijirea medicala primara de care au atâta nevoie. Pacientii sunt subnutriti iar în depozitul de alimente am vazut doar conserve cu ghiveci de legume. Internatii sunt îmbracati în camasi de pijama rupte, cei mai multi fara pantaloni si lenjerie de corp. Frigul din saloane le agraveaza mult starea de sanatate, pentru că Spitalul nu este încalzit iar temperatura de afara era în seara zilei de 20 februarie de –7 grade".

Un caz din zecile pe care le-a retinut raportul CRJ era internarea, la Poiana Mare, în aceste conditii de cosmar, a unui tânar cu un grad avansat de handicap mental (oligofrenie) si bolnav de HIV/SIDA. Tânarul, care se afla în faza terminala a bolii, era tinut "singur într-o camera neîncalzita si putea fi oricând abuzat de ceilalti pacienti". Or, dupa regulile medicale cele mai elementare, locul unui asemenea bolnav nu era deloc acolo, ci într-un spital cu sectie de specialitate, unde sa i se fi acordat medicatia si alimentatia speciala de care are nevoie.

Cazurile de agresiuni fizice, în care pacientii sunt violati si abuzati în cele mai felurite moduri - atât de departe de ochii lumii - sunt aproape obisnuite în aceste institutii. Reproduc alte câteva pasaje din rapoartele CRJ: "Pacienta GV, de 36 de ani, cu schizofrenie paranoida, a ramas însarcinata cu un pacient. Ea a declarat că atunci cand avea maxim 2 luni de sarcina s-a adresat medicului psihiatru cu întrebarea daca poate fi consultata. Medicul a tratat-o cu indiferenta spunîndu-i că nu are nimic si ca doar este <mai plinuta>. În tot acest timp pacienta a primit o cantitate foarte mare de neuroleptice si exista posibilitatea ca fatul sa fie afectat. Spitalul a consultat-o si a stabilit că este gravida numai când sarcina avea 8 luni" (Spitalul Poiana Mare). "În salonul extern de pediatrie multi copii aveau mâinile si picioarele legate cu chingi sau sfoara de barele patului. Câtiva dintre copii aveau rani care pareau sa fi fost auto-provocate, dar pentru cauza altor rani nu s-a oferit nici o explicatie plauzibila. Câtiva dintre copiii dintr-un dormitor întunecat, de la parter, aveau picioarele legate de pat cu o bucata de sfoara, care le restrângea în mod serios posibilitatea de miscare. În luna septembrie 2003, un pacient a lovit puternic cu pumnii un alt pacient pâna când acesta a cazut pe podea si a decedat. Personalul medical a confirmat cele întâmplate si a adaugat că pacientul s-a înnecat cu propriul sânge si nu a mai putut fi salvat. În data de 27 septembrie, un pacient în vârsta de 66 de ani, suferind de dementa, a fost plasat de catre un infirmier sub un dus cu apa oparita. Pacientul a suferit arsuri extinse, în urma carora a decedat" (Spitalul de psihiatrie Braila). "În data de 28 septembrie s-a raportat cazul unei femei de 22 de ani care a suferit arsuri extinse când alti pacienti au obligat-o sa intre într-o baie cu apa oparita. Conducerea spitalului a confirmat că incidente de un tip similar de abuz aveau loc frecvent" (Spitalul de psihiatrie Siret). Ma opresc cu citatele aici, desi, repet, ar putea fi date zeci de exemple - vorbind toate despre ceea ce specialistii numesc "tratamente crude, inumane si degradante". Desi ar fi fost si ele foarte importante, nu mai am cum sa ma mai opresc si la referirile facute la comportamentul personalului fata de cei pe care îi au în îngrijire. Un comportament cel mai adesea lipsit complet de atentie, de respect si, de ce nu – daca chiar e adevarat ca "Omul este un lucru sfânt pentru om" - de dragoste.

Confruntat cu realitatea dramatica din aceste institutii, dreptul la demnitate si valoare ca fiinta umana devine o sintagma de-a dreptul caraghioasa. Toata experienta anilor de dupa 1989 arata că în chestiuni de acest gen pasii înainte au fost posibili mai ales sub presiunea institutiilor internationale, a organizatiilor neguvernamentale si presei. Exemplul pe care l-as putea da cel mai lesne, dar si în deplina cunostinta de cauza, este cel al sistemului penitenciar. Faptul ca activitatea echipei CRJ a fost sustinuta de Amnesty International (de Ivan Fiser, mai ales) a contat destul de mult. Guvernul precedent, PSD, a fost primul pus în situatia sa explice o stare de lucruri greu de explicat. Masurile au fost însa pompieristice, si, prin asta, departe de a rezolva lucrurile în fondul lor. Asa se face că de la primele semnale trase de CRJ au trecut mai bine de doi ani si nu s-a schimbat aproape nimic.

Reprezentantii Comitetul European pentru Prevenirea Torturii au vizitat si ei Spitalul Poiana Mare în doua rânduri, în 1995 si 1999. De fiecare data, oficialii Ministerului Sanatatii au fost de acord că Spitalul nu mai asigură conditii acceptabile si va fi închis. Guvernul actual a promis si el ca îl va închide. Rezultatul e că Spitalul functioneaza mai departe, cu aproape aceleasi probleme dintotdeauna. În iunie 2004, CPT a vizitat din nou Spitalul de la Poiana Mare (dar si Centrul de recuperare de la Craiova). Facut public foarte recent, Raportul Comitetului constata înca o data aceleasi vechi si serioase probleme ale acestui sistem.

Mai ales pentru că problemele s-au acumulat în timp - neglijate fiind, amânate sau tratate superficial - solutiile nu sunt deloc simple. Si totusi, drama celor câteva mii de oameni se cere curmata cât mai urgent. "Dezinstitutionalizarea" si reintegrarea sociala a lor, cu ajutorul comunitatilor locale si al familiilor, spitalizarea de zi, tratamentul ambulatoriu etc, dublate de cresterea pregatirii si calitatii personalului de specialitate pot sa fie pasi importanti în rezolvarea situatiei. Alocatiile bugetare sunt si ele importante. Însa în privinta asta nu trebuie absolutizat. Îmi aduc aminte că prima reactie a Ministerul Sanatatii la rapoartele socante ale CRJ a fost sa creasca spectaculos alocatiile pentru aceste institutii, în special pentru hrana pacientilor. Desi era doar una dintre probleme, hrana pacientilor a devenit aproape exclusiva pentru oficialii Ministerului. Îmi aduc aminte chiar de câteva comunicate oficiale (dar si de câteva articole de presa!) de o vulgaritate uluitoare. Au fost ziaristi care exultau, alaturi de ministrul Sanatatii, că, urcati pe cântar, unii pacienti luasera în greutate câteva kilograme fata de vizita anterioara. Si asta ca urmare a, citez dintr-un ziar central, "suplimentului de biscuitii si eugenii introdus la ora 10".

CRJ e departe de a fi reusit deja sa determine o schimbare semnificativa. Si totusi, câteva semne că ceva ar putea sa se schimbe în viitor exista deja. Gratie mai ales actiunilor de pâna acum ale Centrului, opinia publica pare sa fi început sa constientizeze seriozitatea problemelor. Guvernul, de asemenea - cu toate acestea însa prioritatile Guvernului nu includ nici acum, la modul serios, aceasta problema. Ceva mai mult optimism pare sa inspire atitudinea (destul de recenta, e adevarat) a UE. Aici as aminti că, la putine luni dupa rapoartele CRJ si AI, în decembrie 2004, Parlamentul European a adoptat o Rezolutie referitoare la progresul României catre aderarea la UE în care, între altele, a exprimat "îngrijorarea profunda asupra faptului ca persoanele cu dizabilitati mintale sunt supuse detentiei arbitrare în spitale mintale, precum si asupra conditiilor inadecvate si a lipsei de îngrijiri adecvate în multe din spitalele mintale si în alte institutii rezidentiale pentru persoane cu dizabilitati mintale". Dar o abordare mai consistenta a acestei problematici a fost facuta, pentru prima oara, în Raportul de monitorizare pe 2005 al Comisiei Europene.

Asadar, exista câteva premise care favorizeaza mentinerea acestei problematici pe agenda publica. O strategie care sa valorifice cât mai inteligent acest context ar putea sa se dovedeasca unul dintre pasii decisivi în recuperarea unei restante care nu onoreaza câtusi de putin societatea româneasca.

P.S. Aflăm din presa că Guvernul a decis ca din Consiliul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului sa faca parte: Doina Cornea, Elvira Bianu, Petre Mihai Bacanu, Dennis Deletant, Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Radu Ioanid, Gabriel Liiceanu, Marius Oprea, Cristian Pârvulescu si Andrei Plesu. Asadar, nu si Paul Goma! Că Sistemul nu vede în aceasta absenta nimic deosebit, nu ma mir câtusi de putin. Dimpotriva, înteleg foarte bine. Ma mir în schimb (dar nici de asta foarte tare) că oameni ca Doina Cornea, Liiceanu, Bacanu ori Ticu Dumitrescu nu au nici ei vreo problema cu aceasta imensa porcarie. (New York Magazin, 8 februarie 2006)

"Homo res sacra homini", articol publicat in anul 2006