O judecata neatenta (I)

Privind la ce s-a întâmplat în România dupa 1989, m-am întrebat de multe ori în ce masura e adevarat că fiecare popor are conducatorii pe care îi merita. Sau, mai exact, în ce masura acest adevar practic axiomatic este valabil si în cazul României, pentru perioada la care ma refer. O polemica gazduita de publicatia electronica Acum m-a facut sa-mi pun din nou aceasta întrebare. Argumentele cunoscutului ziarist Stefan N Maier, editorul saptamânalului, si ale unui distins dascal din Târgoviste, Aurora Mihacea, mi-au parut o invitatie inteligenta la reflectie.

În ultimul deceniu, s-a spus mai ales cu naduf, cu un soi de indignare vrînd parca sa-i pedepseasca pe politicieni dar si pe alegatori, că, da, si în cazul românilor e adevarat că fiecare popor are conducatorii pe care îi merita. Dar s-a spus si mai mult decât atât. Am în fata mai multe articole scrise de intelectuali importanti putin înainte sau dupa alegerile prezidentiale din toamna lui 2000. Citesc si îmi dau seama că rareori intelectualii au spus cuvinte mai severe la adresa compatriotilor lor. Gabriela Adamesteanu, redactor sef la 22, revista Grupului pentru Dialog Social, acuza "iresponsabilitatea celor care nu vor sa mearga la vot (electoratul dezamagit al victoriosilor din 1996) ca sa pedepseasca actuala putere, fara sa realizeze că se pedepsesc singuri". De asemenea în presa de la Bucuresti, Vitalie Ciobanu (scriitor basarabean si membru al GDS si el) le imputa conationalilor "extremismul" - evident, pentru că Vadim Tudor ajunsese în finala prezidentiala. Dar dupa alegerile din toamna lui 2000 cuvinte grele a avut si Ana Blandiana, presedinta Aliantei Civice scriind nici mai mult nici mai putin că "Electoratul României a dat examen în noiembrie si a cazut". Asadar, electoratul e de vina iar românii au conducatorii pe care îi merita...

Indiscutabil că într-o democratie adevarata calitatea elitei politice si a conducatorilor este pe masura celor care voteaza. Însa întrebarea care se pune, si pe care am întâlnit-o si în dezbaterea de la Acum, este daca România ultimilor cinsprezece ani a fost sau nu o democratie apta sa puna în relatie directa votul în alegeri cu calitatea politicienilor si a celor care au detinut si detin puterea. Raspunsul meu este unul categoric negativ. Si afirm din nou ceea ce am mai afirmat si altadata, că democratia din România a fost mai mult una formala, adesea alterata pâna la anulare.

Spre deosebire de Stefan N Maier, eu cred că în ultimii cinsprezece ani, cu deosebire la alegerile parlamentare si prezidentiale, aproape că nu a existat vreodată un vot liber. Nu sunt neaparat mândru de asta, dar dezvaluirile recente, care parca nu se mai termina, ma confirma deplin în ceea ce am sustinut constant, anume că dupa 1989 Securitatea a detinut un rol înca si mai important ca pâna atunci în cadrul societatii românesti, în primul rând în viata politica. România "post-comunista" a fost si înca este controlata si manipulata masiv de Securitate si de oamenii fostului regim. Din primele zile ale "revolutiei", Televiziunea publica a devenit unul din instrumentele cele mai eficace prin care Sistemul comunisto-securist si-a prezervat controlul asupra societatii românesti. "Revolutia româna în direct" si mineriada din 13-15 iunie 1990 au fost doua momente cruciale, pe care oamenii Sistemului comunisto-securist au reusit sa le puna în scena si sa le manipuleze atât de extraordinar în propriul interes încât controlul lor pe termen lung asupra României "post-comuniste" a devenit o simpla formalitate.

S-a spus de mii de ori - pâna când a devenit un fals cu valoare de adevar ultim - că cele mai grave consecinte ale mineriadei din vara lui 1990 s-au produs în planul "imaginii României în lume". Asertiunea nu a fost niciodata contrazisa de Ion Iliescu si oamenii sistemului sau. Ba din contra, au sustinut-o si ei de multe ori, chiar daca - cum altfel? - punînd vinovatiile pe seama altora. Adevarul este însa cu totul altul, anume că momentul respectiv a fost cel în care democratizarea societatii românesti a fost blocata iar Sistemul comunisto-securist si-a consolidat pe termen lung puterea preluata în decembrie 1989. Pentru a-si consolida puterea, Sistemul în fruntea caruia s-a pus Ion Iliescu avea nevoie mai ales de un rastimp în care sa o poata face. Iar în perioada respectiva, opozitia politica si "societatea civila", care abia începeau sa se înfiripe, trebuiau anihilate într-o cât mai mare masura, inclusiv prin discreditare si demonizare. Diversiunea pusa în scena prin Televiziunea publica a servit la superlativ aceste obiective, atinse punct cu punct în guvernarea Iliescu-FSN dintre 1990 si 1992, respectiv Iliescu-FDSN, între 1992-1996.

Vorbesc în termenii superlativului despre manipularea si diversiunea din iunie 1990 pentru că în mod real despre asa ceva a fost vorba. La numai câteva luni de când scapasera din infernul în care îi tinuse atâta vreme Ceausescu, românii se vedeau dintr-o data fata în fata cu o perspectiva parca si mai înfricosatoare: "asupra contestatarilor din Piata Universitatii s-au gasit arme si droguri, la taranisti au fost descoperite tiparnite de bani, Televiziunea, Ministerul de Interne si alte institutii publice au fost atacate de grupuri înarmate, pe strazi defileaza formatiuni de legionari etc etc". Dar, ne amintim, asemenea diversiuni si chemari ale minerilor la Bucuresti avusesera loc si în ianuarie si februarie 1990, cu alte cuvinte imediat ce apucase sa se consume prima dintre diversiuni, cea a "teroristilor care trag din toate pozitiile" si a "revolutiei române în direct". Asadar, ceea ce s-a întâmplat între 22 decembrie 1989 si 15 iunie 1990 (dar nu numai) a fost o imensa manipulare prin care Sistemul comunisto-securist a otravit mintea si judecata a milioane de români, care multi ani de-atunci înainte nu mai aveau sa distinga binele de rau. Iar urmarea cea mai nefasta a fost că acesti oameni - dezinformati si manipulati - au votat cum au votat (ori nu au votat) la alegerile din anii de dupa.

În partea a doua a acestor rânduri intentionez sa aduc alte câteva argumente că ceea ce într-o lume normala e adevarat aproape matematic, anume că popoarele au conducatorii pe care îi merita, în România ultimilor saisprezece ani e valabil numai într-o masura infinit mai mica. Pâna atunci as mai nota doar faptul că în urma cu câteva zile CNSAS a decis că fostul sef al Televiziunii publice Razvan Theodorescu nu a fost colaborator al Securitatii. Ziarul România libera scrisese cu ceva timp înainte că în arhivele Securitatii exista documente care atesta colaborarea lui Theodorescu cu Securitatea (informatia avea sa fie confirmata ulterior de Constantin Ticu Dumitrescu, membru al Colegiului CNSAS). Cu toate acestea, CNSAS s-a grabit sa dea actualului parlamentar PSD certificat de necolaborare, argumentînd că dosarul sau "a fost ars la revolutie" si că nu exista documente din care sa rezulte că respectivul a colaborat cu Securitatea. Bineînteles că totul s-a facut fara o cautare atenta în arhive a unor eventuale asemenea documente ori a împrejurarilor în care a fost ars, daca într-adevar a fost ars, dosarul în cauza. Aceasta noua decizie a CNSAS mi se pare una dintre cele mai scandaloase de pâna acum. Un om cu vinovatiile lui Razvan Theodorescu, aproape egale cu cele criminale ale lui Ion Iliescu, este greu de crezut că ar fi ajuns unde a ajuns si ar fi facut raul pe care l-a facut, ca sef al Televiziunii române între 1990 si 1992, daca nu ar fi avut complicitati profunde cu Sistemul caruia i-a apartinut dintr-o pozitie cheie. Ce s-a întâmplat cu aceasta noua decizie a CNSAS (Mircea Dinescu a avut si în acest caz o contributie decisiva!) este, cum spun, absolut scandalos si arata că "noul" CNSAS ar putea sa redevina ce a fost timp de sase ani, o institutie de conspirare a ororilor Securitatii. (New York, 23 august 2006)

O judecata neatenta (I), articol publicat in anul 2006