Basarabia, aceleasi timpuri tulburi (II)

Dar bine înteles că si eu cred că problema relatiilor cu Republica Moldova nu e simpla. Si mai ales, se dovedeste, nici astazi nu e deloc simplu sa repari raul facut în urma cu aproape sapte decenii. Însa toate acestea nu aveau cum sa nu fie înca si mai dificile atâta timp cât politicienii români au fost departe de misiunea pe care o aveau. Ma întreb uneori cam ce încredere (si respect, sigur că da) pot sa inspire politicienii de la Bucuresti omologilor lor din afara de vreme ce însisi compatriotii lor care declara că au încredere în ei sunt extrem de putini - în jur de 10-12% multianual. Sigur că paralela trebuie facuta cu nuantele necesare, dar chiar si asa întrebarea se justifica întru totul. Mai ales că la problemele pe care stim bine că politicienii de dupa 1989 le-au avut în "politica interna" trebuie sa le adaugam si pe cele pe care ei le-au avut în gestionarea relatiilor externe ale tarii.

Si totusi, as putea fi întrebat, faptul că România este membra a NATO iar în curând va deveni membra si a Uniunii Europene nu constituie în sine o performanta a clasei politice "post-comuniste"? Unui raspuns foarte categoric, care probabil că nu ar avea suficienta obiectivitate, inclusiv din cauza unei insuficiente detasari în timp de perioada pe care o am în vedere, as prefera sa spun că, dat fiind contextul international de dupa 1989, România nici nu avea cum sa nu ajunga aici. Adica sa intre si în NATO si în UE, cu cele din urma valuri ale integrarii. În tot cazul, daca în rest ai putea, teoretic, sa admiti că politicienii macar nu au facut înca si mai mult rau, în cazul Basarabiei nu-mi dau seama cum cineva ar putea sustine acelasi lucru.

Am mai vorbit despre aceste lucruri si nu am motive sa le repet. Ultimul episod însa, la care m-am referit saptamâna trecuta, mi se pare o încununare a tot ceea ce politicienii de la Bucuresti au facut în contra intereselor relatiilor dintre România si Republica Moldova. Iar cine nu vede asta ori nu vede nimic, ori nu vrea sa vada. Iar aici ajungem la o alta parte a discutiei, anume la cum se raporteaza presa, intelectualii si altii asemenea lor la ceea ce fac oamenii politici.

Daca ceea ce a facut Traian Basescu la începutul lui iulie trecut i se pare cuiva altceva decât o provocare, sunt gata sa ascult argumente probînd contrariul. N-a fost o provocare, ci doar înca o imensa gafa a nestapânitului politician? Nu-i cu totul exclus, dar, daca ne uitam la urmari, aproape ca nu-i nicio diferenta. Iar eu unul nu am cum sa privesc decât cu o nemarginita mirare nemarginita admiratie cu care unele ziare de la Bucuresti au scris despre isprava prezidentiala.

La fel, nu am cum sa nu ma mir că unii ziaristi si intelectuali de la Bucuresti identifica într-un mod cel putin discutabil problemele de la acest nivel. Un comentator respectat în presa din tara, Iulia Popovici, scria nu demult: "Ce i-a dat România Moldovei, cultural vorbind, în ultimul deceniu, ca sa-i cerem acum fidelitate fata de neam si istorie, sarind doar în situatii de criza în apararea a ceva pentru care de regula nu ridicam un deget? Ce-am dat, cu ce contribuim noi la construirea unei identitati nationale moldovenesti de suntem atât de siguri că ea trebuie sa poarte numele de <româneasca>"? Cum a sustinut România Moldova în ultimul deceniu, cultural dar nu numai cultural? Iata o întrebare de-o potriva de bun simt si esentiala pentru o asemenea discutie. Însa cealalta idee, că un popor are obligatia sa-si apere limba, istoria, "identitatea nationala" numai daca cineva îi da ceva, mi se pare profund gresita si pentru cei care o practica dar si pentru intelectualii care în loc s-o combata o îmbratiseaza si ei si o valideaza drept argument valabil pentru cei dintâi. Sau, în alt loc, Iulia Popovici are desigur toata dreptatea când scrie că "Libertatea de manifestare a celor care-si spun români în Basarabia se îngusteaza de la an la an, prin gesturi mici. Iar unul din motivele pentru care se întâmpla asta e lipsa de implicare (de alt fel decât heirupista) a oamenilor politici si de cultura din România". În acelasi timp însa deplânge faptul că "(noi românii) nu vrem ca moldovenii sa-si dea cu parerea despre Europa, când Europa e a noastra". De unde si pâna unde o asemenea concluzie? A întâlnit comentatoarea, printre români, vreun caz sau mai multe de-o vanitate atât de bolnava? Si daca da, se justifica în vreun fel o asemenea generalizare? Chiar este "vanitatea europeana" a românilor un fapt din cauza caruia relatiile României cu Moldova sunt cum sunt? Cât despre titlul pe care Iulia Popovici l-a dat comentariului sau - "Basarabia, te iubim dar ca tine nu vrem sa fim" - e clar ca ironia e pe masura rimei.

În sfârsit, voi spune ce am mai spus de multe ori pâna acum, anume ca presa si intelectualii de la Bucuresti nu reusesc nici ei sa priveasca la interesele de azi ale tarii lor decât cu o judecata sângerînd de ranile trecutului. Spun că nu reusesc nici ei amintindu-mi, între altele de gesturi greu de înteles ale unor responsabili politici - fostul presedinte Constantinescu, de pilda, si colaboratorii lui ori, mai nou, Traian Basescu si rabufnirile sale antirusesti pe cât de nechibzuite pe atât de gratuite în context si de nocive. Indiscutabil că nedreptatea care s-a facut în istorie românilor, si care poate fi îndreptata, trebuie îndreptata. Dar asa ceva se va dovedi infinit mai greu daca un trecut plin de frustrari si ura nu va fi depasit si pus acolo unde-i este locul, în cartile de istorie. În urma cu aproape opt ani, încercam sa arat de ce sentimentele anti-rusesti ale politicienilor români nu pot sa faca astazi nici un bine. Aveam în vedere inclusiv "rusofobia ca snobism" al acestor ani, prin care unii dintre actorii publici de dupa 1989 voiau, si înca mai vor, sa se acrediteze drept anti-comunistii cei mai autentici vituperînd cât mai vocal în directia Moscovei si a Kremlinului. La putine zile dupa, umoristii de la Academia Catavencu m-au demascat aproape ca pe un tradator de neam si tara. Si totusi, cele întâmplate în toti acesti ani arata că asemenea atitudini nu au ajutat la nimic, dar si că absolut nimeni nu gaseste că normalizarea relatiilor cu Rusia si refacerea încrederii reciproce ar putea sa se dovedeasca de mare ajutor. Am întâlnit nu o data prejudecata naiva (iar uneori doar jucînd naivitatea) că partenerii din NATO si UE n-ar privi cu ochi buni relatiile bune cu Rusia. Nimic mai fals, iar argumentele sunt nesfârsite. Si aproape toate spun - si ele - că normalizarea relatiilor cu marea putere era si este în interesul României, inclusiv în chestiunea despre care vorbim. 


Apropo de "umoristii" de la Academia Catavencu, în cealalta publicatie a lui Sorin Ovidiu Vântu, Cotidianul, ei s-au straduit recent sa demonstreze că unirea cu Basarabia nu e de dorit din cauza costurilor foarte mari pe care aceasta le-ar presupune - în jur de 30 de miliarde de euro, zic ei, în primii cinci ani dupa "fuziune" (sic!). Pai eu cred că lucrurile n-ar mai fi chiar asa de complicate daca patronul respectivilor ar da înapoi macar o parte din miliardele de care i-a tâlharit pe români (si din care ei însisi se înfrupta azi cu nerusinare). (New York, 25 octombrie 2006)

Basarabia, aceleasi timpuri tulburi (II), articol publicat in anul 2006