Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Cătuşe pentru sportivi

Se ştie, Tibetul este o regiune autonomă în cadrul Chinei. În 1959 aici a avut loc o mare revoltă împotriva administraţiei chineze, în urma căreia Dalai Lama a trebuit să se refugieze şi să formeze un guvern în exil. De atunci şi până astăzi tibetanii şi apărătorii cauzei lor cer mai multe drepturi de la administraţia chineză şi independenţa regiunii (Dalai Lama susţine că acest lucru nu este vizat în mod necesar) sau o autonomie sporită, asemănătoare celei de dinaintea revoltei din 1959.

În martie anul acesta, în regiunea chineză au fost declanşate noi proteste, autorii lor considerînd că Jocurile Olimpice de vară de la Beijing ar fi o bună ocazie de a-şi face cunoscute revendicările; protestele (la care sunt date că  Beijingul a ripostat excesiv) au început chiar de la aprinderea flăcării olimpice). La o zi sau două după, preşedintele Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering, a chemat liderii europeni să boicoteze ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice în cazul în care China „nu încetează represaliile manifestanţilor din Tibet”. Apelul d-lui Pöttering a fost urmat, la Londra şi Paris, de manifestaţii, pe alocuri violente, urmărind să împiedice maratonul flăcării olimpice către capitala gazdă. Peste Ocean, politicianului german i-a ţinut isonul madam Hillary Clinton. În acest caz, însă, lucrurile sunt de înţeles, doamna e în campanie electorală şi destul de speriată că Barack Obama i-ar putea bara calea către Biroul Oval (judecînd după încrâncenarea cu care îşi înfruntă colegul democrat, ai zice că fosta primă doamnă ţine morţiş să răzbune acolo infidelitatea conjugală care, ne amintim, a rănit-o atât).

Dacă tibetanilor şi dorinţei lor de a-şi face cunoscută cauza în modul acesta nu văd cum cineva ar putea să le aducă vreun reproş, în privinţa unei atitudini precum a d-lui Pöttering ar fi multe de spus. Spiritul Jocurilor Olimpice a stat secole la rândul sub semnul „armistiţiului olimpic”, al ideii că pe timpul sărbătorilor olimpice războaiele trebuie să înceteze. Din păcate, însă, Jocurile Olimpice Moderne („moderne”, care va să zică...) au fost de multe ori umbrite de politicieni şi de ambiţiile şi pretextele lor cel mai adesea cinice şi nesăbuite. De la Olimpiada din 1936 de la Berlin, cu istericalele de atunci ale lui Hitler, la ediţiile de la Melbourne (1956), Tokyo (1964), şi Montreal (1976) şi mai apoi la cele de la Moscova din 1980 şi din 1984 de la Los Angeles, istoria e bine ştiută şi nu mai are nevoie să fie rememorată. Încât nu mai rămâne decât întrebarea dacă d-l Pöttering (pe care până astăzi nu l-am prea văzut apărînd drepturile tibetanilor) chiar crede că asta e calea, ca Olimpiadele să fie suspendate şi boicotate până când în lume vor birui pentru vecie pacea, binele şi fericirea. Şi dacă chiar crede aşa ceva, atunci ce părere are domnia sa de faptul că, chiar şi după incidentele recente din Tibet, Dalai Lama însuşi, deşi a făcut destule critici situaţiei de acolo, s-a declarat „un susţinător al Jocurilor Olimpice care se vor desfăşura în China”. În sfârşit, atitudinea liderului european merită raportată – inclusiv ca să vedem ce mai rămâne din ea – şi la faptul că ultimul Raport al Departamentului de stat american, pe 2007, cu privire la situaţia drepturilor omului în lume, tocmai a scos China de pe lista ţărilor cu probleme serioase la acest capitol.

Instigarea la boicotarea Olimpiadei – care pare că vrea să pedepsească China nu atât pentru încălcarea drepturilor tibetanilor cât mai ales pentru îndrăzneala de a deveni o forţă tot mai redutabilă pentru Occident – mi-a adus aminte de cazul marelui şahist Bobby Fischer. Cazul acesta arată mai bine decât oricare altul de ce sunt în stare politicienii, de la Hitler, Stalin şi Beria la Bush tatăl şi fiul sau Bil şi Hillary Clinton, atunci când sportul îşi revendică liberatatea fără de care n-ar fi altceva decât o bufonerie jalnică.

Bobby Fischer a fost un rebel. Un geniu irepetabil al jocului minţii, el a fost şi un om care nu a vrut să cedeze nimic din dreptul său de a fi liber. Faptul că mama sa era evreică (şi se pare că şi tatăl a fost tot evreu) nu l-a împiedicat să spună ce credea – era dreptul lui, de om liber, şi să creadă, şi să spună – anume că în Statele Unite democraţia şi libertatea sunt o farsă, la care vârfurile evreimii de peste Ocean sunt complice inclusiv în beneficiul propriu (anatema „antisemitismului” avea să-l coste cel mai scump). A fost de asemenea un critic dur al politicii externe a Washingtonului. Dar putea, oare, un om cu convingerile lui, care suferea fizic în faţa oricărei nedreptăţi, oricât de mică, să tacă la samavolniciile la care liderii ţării lui s-au dedat, de-un exemplu, în Vietnam sau în Irak?

În 1992 a ignorat ordinul autorităţilor americane şi a mers în Iugoslavia, aflată sub embargo internaţional, ca să joace meciul “revanşei secolului” cu rusul Boris Spasski. Pentru cei care răbdaseră vreme de peste două decenii, nici nu se putea imagina o ocazie mai nimerită pentru a-şi lua şi ei revanşa – o revanşă abjectă şi criminală – în faţa marelui sportiv.

A fost declarat persona non-grata pe teritoriul „Ţării Libertăţii”. Justiţia americană l-a inculpat pentru o presupusă tranzacţie financiară ilegală, pentru care risca o condamnare de 10 ani de închisoare, şi a fost dat în urmărirea Interpolului. Hăituit peste tot, se refugiază în Ungaria. Din 2000 a locuit în Filipine şi Japonia. În 2005, ca urmare a hărţuielilor la care era supus din partea autorităţilor americane şi japoneze (japonezii cei etici!), solicită şi primeşte cetăţenia islandeză (din Islanda de asemenea nu putea să călătorescă pentru că Guvernul american era întotdeauna pe urmele lui). Înainte să primească cetăţenia islandeză, de teamă să nu fie extrădat de japonezi, a solicitat cetăţenia germană, dar i-a fost refuzată (aşadar, şi nemţii cei drepţi şi etici...). Mama şi sora i-au murit şi nu a putut să meargă la înmormântare. În ianuarie 2008, moare la Reykjavik, la vârsta de 64 de ani, părăsit de toată lumea şi neîncrezător în medicii săi.

Iată pe scurt povestea unuia dintre asasinatele cele mai odioase comise de politicieni împotriva sportului. În 1992, ce altceva putea să însemne prezenţa acestei legende vii la Belgrad decât un mesaj de pace pentru o ţară aflată în pragul unui război nimicitor? Cine şi cu ce drept îi putea interzice marelui şahist un asemenea gest? Bobby Fischer era un sportiv, şi nu un mercenar dintre cei pentru care „Ţara Libertăţii” cheltuieşte anual sute de miliarde de dolari ca să-i masacreze cu milioanele pe vietnamezi, pe irakieni şi pe cine mai au chef nu ştiu ce sceleraţi din politica şi industria morţii americane.

Drama marelui sportiv a fost posibilă şi din cauza laşităţii şi nesimţirii celor care i-am fost contemporani. Iar din asta – să nu se îndoiască cineva, mai devreme sau mai târziu o vom simţi pe pielea noastră – oamenii politici de pretutindeni au înţeles foarte bine ce era de înţeles. (New York Magazin, 16 aprilie 2008)


Cătuşe pentru sportivi, articol publicat in anul 2008