Pe la începutul legislaturii în curs, mai precis odată cu declanşarea „războiului” dintre liberali şi Traian Băsescu şi PD-iştii săi, s-a pornit o „dispută aprigă” şi pe marginea proiectelor „noii legislaţii privind siguranţa naţională”. Părea atunci că o chestiune de maximă importanţă pentru funcţionarea statului de drept în România va fi în sfârşit tranşată într-un fel sau altul.
Aşa ceva se impunea – şi se impune încă – cu o stringenţă dramatică. După „prăbuşirea comunismului”, controlul Securităţii asupra societăţii româneşti – inclusiv prin serviciile secrete „post-comuniste” – a cauzat un rău incomensurabil. Am mai vorbit despre asta şi nu mai insist. Lucrul acesta a fost posibil pe de o parte pentru că aşa au vrut cei care au preluat puterea de la Ceauşescu iar pe de altă parte pentru că legislaţia specifică a fost una pe măsura respectivei voinţe.
Sub acest din urmă aspect un argument care, chiar şi singur, mi se pare arhisuficient pentru întreaga discuţie este faptul că legislaţia la care mă refer datează – fără absolut nicio modificare – încă dinainte de adoptarea Constituţiei "post-comuniste" (Legea nr 51 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României). Aşadar, între timp a fost adoptată o nouă Constituţie (care, în plus, a mai fost şi revizuită în 2003), România a devenit membră a Consiliului Europei, a NATO şi UE, iar Legea în cauză n-a fost modificată sau completată nici măcar cu o singură virgulă. Cineva poate să răspundă că împrejurarea aceasta ar proba de fapt că actul normativ din 1991 a fost şi este conform cu standardele societăţilor democratice în materie, cu cele ale organizaţiilor la care România a aderat în anii de după 1989. Nici vorbă ca aşa ceva să fie adevărat, iar în acest caz avem, între altele, încă un exemplu al derogărilor flagrante şi atât de păguboase cu care Occidentul a operat în evaluarea situaţiei din România şi a gradului de compatibilitate al acesteia cu standardele care se cereau.
Un exemplu sau două cred că ar putea fi suficiente. Recomandarea 1402 (1999) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind controlul serviciilor secrete interne cuprinde norme foarte clare în domeniu, pe care Legea din 1991 a siguranţei naţionale, dar şi legile de organizare şi funcţionare a serviciilor secrete le ignoră în cea mai mare parte. Între multe, multe altele documentul european cere ca supravegherea persoanelor (interceptarea comunicărilor, fotografierea, filmarea, înregistrarea audio-video etc) să se facă numai pe baza unei autorizaţii speciale emise a priori de puterea judecătorească. Legea trebuie să stabilescă de asemenea foarte precis parametrii pe care magistraţii trebuie să-i aibă în vedere pentru asemenea autorizări. Or în legislaţia română garanţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale sunt ca şi inexistente, aproape ca în anii de glorie ai Securităţii – am în vedere mai ales definirea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, limitarea în timp a valabilităţii autorizării, magistraţii care pot să aibă competenţe de autorizare, informarea persoanelor vizate la terminarea supravegherii, asigurarea unor căi de atac efective la dispoziţia acestora împotriva măsurilor care le-au vizat etc etc.
Probleme serioase au fost şi sunt şi cu faptul că serviciile secrete româneşti sunt în continuare militarizate – de asemenea exact ca pe timpul lui Ceauşescu şi profund aberant în raport cu statutul actual al României. Aceeaşi Recomandare a Parlamentului Consiliului Europei, ca să mă refer numai la ea, prevede pe de o parte că serviciile secrete interne nu trebuie să fie „organizate în cadrul unei structuri militare” şi nici „în sistem militar sau semi-militar”. Normele europene sunt şi sub acest aspect desconsiderate de la un cap la altul, în cazul tuturor serviciilor secrete – Serviciul Român de Informaţii (Legea 14/1992), Serviciul de Informaţii Externe (Legea 1/1998) şi toate celelalte. Încremenită şi ea în logica doctrinei militare comuniste a „războiului întregului popor”, legislaţia privind apărarea ţării (Legea apărării naţionale a României nr 45/1994) include serviciile secrete nici mai mult nici mai puţin în categoria „forţelor armate” făcînd parte din „sistemul naţional de apărare” (articolele 6 şi 11).
Cerinţele amintite privind organizarea serviciilor secrete nu sunt, aşa cum ar putea să pară, unele de natură formală şi de o importanţă mai mică. Ele ţin de esenţa organizării statului de drept şi a societăţilor democratice. Faptul că personalul serviciilor secrete este format din cadre militare (ofiţeri, subofiţeri şi maiştri militari) are consecinţe majore în funcţionarea serviciilor respective. Între altele, în cadrul unui sistem militarizat, raporturile ierarhice sunt în mod categoric mai stricte decât în unul nemilitarizat, în care şi serviciile de informaţii din România ar fi trebuit organizate după „căderea comunismului”. Pe bună dreptate, o preocupare centrală a standardelor internaţionale în materie este aceea ca serviciile secrete interne să nu poată fi folosite ca „instrumente politice” (aceeaşi Recomandare 1402 cuprinde şi ea o asemenea prevedere expresă). Or într-un sistem militarizat, în care ordinele ierarhice sunt practic literă de lege, riscul ca aşa ceva să se întâmple este major. Mai ales în cazul unor instituţii a căror activitate este – pe lângă toate acestea, şi mai cu seamă în România – atât de puţin transparentă. În anii de după 1989, deşi au reprezentat secretele cele mai bine păzite, au existat nesfârşite dovezi ale implicării serviciilor secrete în susţinerea forţelor politice parte a Sistemului securist-comunist care a preluat puterea după răsturnarea lui Ceauşescu (şi care o exercită şi astăzi atât de copleşitor). Ceea ce arată, decă mai era cazul, că riscurile despre care vorbesc sunt departe de a fi virtuale sau vreo idee fixă a celor care – atât de puţini, din nefericire – nu obosesc să vorbească despre moştenirea nenorocită a Securităţii şi a spiritului ei în România „post-comunistă”. (New York Magazin, 23 iulie 2008)
Serviciile secrete: moştenirea Securităţii (I), articol publicat in anul 2008