Încălcări ignorate ale libertăţii religioase

După 1990, prin legile penală şi civilă din România a fost introdusă formula religioasă în jurământul martorilor. Codul de procedură penală (art 85) prevede că înainte să fie ascultat martorul depune următorul jurământ: "Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" Prin acelaşi text mai este stabilit şi că martorii fără confesiune depun un jurământ în această formulă: "Jur pe onoare si conştiinţă că voi spune adevărul si că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu" şi, în sfârşit, că martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul rostesc următoarea formulă: "Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Prevederile legii civile, ale art 193 din Codul de procedură civilă, sunt practic identice.

Chestiunea formulei religioase din jurămintele prevăzute prin lege a fi depuse de varii categorii de persoane a fost tratată, cel puţin din câte am reuşit eu să observ, destul de rar şi practic fără nicio consecinţă la nivelul legislaţiei respective. În 2001, Corneliu-Liviu Popescu a publicat în Revista română de drepturile omului o analiză care a reuşit mai mult un inventar al reglementărilor constituţionale şi legale care stabilesc obligativitatea formulei religioase în jurămintele prevăzute să fie depuse de unii oficiali ai statului român, de membrii unor ordine profesionale sau alte persoane: preşedintele României, membrii Guvernului, alţi demnitari şi funcţionari publici, militarii, avocaţii etc. Critica adusă pe drept cuvânt introducerii formulei religioase în aceste jurăminte a avut în vedere faptul că este încălcat principiul constituţional al separaţiei între stat şi cultele religioase, libertatea religioasă şi principiul nediscriminării persoanelor pe criteriul religiei.

Cred că nu e pentru nimeni o dificultate să observe că încălcarea principiilor constituţionale amintite este în mod categoric mai flagrantă şi mai plină de consecinţe în cazul martorilor în procesele judiciare. Prin art 82 din Constituţie, ca să dau numai acest exemplu, este stabilit că preşedintele României depune următorul jurământ: "Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" Acelaşi jurământ îl depun şi membrii Guvernului.

Comparînd dispoziţiile legale referitoare la acest jurământ şi la cel pe care sunt obligaţi să-l depună martorii în procesele penale şi civile vom observa mai multe lucruri. Mai întâi că obligaţiile la care se angajează cele două categorii de persoane au în primul caz un mare grad de generalitate şi sunt susceptibile de interpretare. Prima parte a jurământului mi se pare şi cea mai concludentă sub acest aspect: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român.” În cazul martorilor, comportamentul la care ei sunt obligaţi prin jurământ este în mod categoric mai precis stabilit: să spună adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştiu. Din această împrejurare rezultă concluzia că în cazul martorilor suntem în prezenţa unei constrângeri (de ordin eminamente psihologic/psihic) în mod categoric mai puternică decât în cazul categoriei de demnitari amintită. Aceeaşi comparaţie evidenţiază încă o deosebire semnificativă, privitoare la sancţionarea încălcării obligaţiilor la care persoanele s-au angajat prin jurământul depus. În cazul demnitarilor nu este prevăzută nicio măsură sancţionatorie. Şi nu văd cum s-ar putea prevedea sancţiuni atunci când cineva este „obligat” – la modul foarte general şi imprecis – „să-şi dăruiască toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să apere democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor etc etc”. În cazul martorilor din procese, însă, lucrurile stau cu totul altfel. În situaţia în care ei nu spun adevărul ori ascund ceva din ceea ce ştiu săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută şi pedepsită de Codul penal (art 260) „cu închisoare de la unu la 5 ani”. Codul de procedură penală stabileşte de altfel inclusiv faptul că, după ce depune jurământul, martorului i se pune în vedere că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Obligarea martorilor să-şi declare confesiunea şi să rostească o formulă religioasă în jurământul din faţa instanţelor judiciare constituie o evidentă şi serioasă încălcare a libertăţii lor religioase şi o discriminare asemănătoare la care ei sunt supuşi pe criteriul religiei în raport cu persoanele care nu au o credinţă religioasă. Este adevărat că legea, aşa cum am arătat deja, prevede şi că martorii care „din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul” au alternativa să rostească o formulă, nereligioasă, prin care se obligă să spună adevărul. În realitate, însă, inclusiv din cauză că această ultimă prevedere nu este suficient de clară, practica instanţelor de judecată este într-o măsură covârşitoare în sensul regulii stabilite prin lege, a depunerii de către martori a jurământului religios. De altfel, chiar şi simpla interogare a martorilor cu privire la confesiunea lor, pentru a se stabili care dintre prevederile legale le sunt aplicabile, constituie o ingerinţă nelegitimă a statului în libertatea lor de conştiinţă.

Încălcarea drepturilor persoanelor care au o credinţă religioasă (cu deosebire ale celor de religie creştin-ortodoxă, dată fiind populaţia căreia îi este aplicabilă legislaţia la care m-am referit) are loc de mai mult de 15 ani. Cu toate acestea, nu ştiu ca măcar o singură organizaţie neguvernamentală dintre cele care au ca scop declarat al activităţii lor apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să fi făcut ceva în sensul despre care vorbesc. Mă refer inclusiv la una dintre asociaţiile cele mai vocale în materia libertăţii religioase, anume Asociaţia Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă – un grupuscul de monomani anti-ortodocşi avîndu-l în frunte pe Gabriel Andreescu. Deşi în Statutul organizaţiei stă scris că aceasta „a fost înfiinţată în scopul promovării libertăţii de conştiinţă, ca drept fundamental al omului incluzînd atât dreptul de a avea, exercita şi promova o credinţă religioasă, cât şi dreptul de a nu avea o astfel de credinţă”, nu este câtuşi de puţin o întâmplare că în ceea ce au făcut reprezentanţii ASLC de la constituire şi până astăzi nu poate fi găsit nimic, dar absolut nimic, care să fi „promovat libertatea de conştiinţă, ca drept al fundamental al omului de a avea, exercita şi promova o credinţă religioasă”. În schimb, totul în sens contrar – şi nu o dată cu argumente şi mijloace improprii dialogului, echilibrului, toleranţei şi respectului pentru alteritate. (New York Magazin, 29 octombrie 2008)

Încălcări ignorate ale libertăţii religioase, articol publicat in anul 2008