Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Situaţiunea (XXII)

Mai detestabili decât cei care ar vrea să dispară credinţa în Dumnezeu sunt cei care fac din ea un instrument al scopurilor lor nenorocite. / Costel Busuioc e numele unui român care a plecat în Spania zidar şi s-a întors „tenor”. N-a urmat Conservatorul pentru că nu avea decât opt clase (iar asta pentru că de mic copil, se pare, şcoala nu prea i-a plăcut). Odată întors acasă, după ce în ţara căpşunelor culese de români câştigase nu ştiu ce concurs muzical, televiziunile autohtone l-au făcut mai celebru decât pe Vali Vijelie de o sută de ori (unii spun că chiar de o mie şi ceva de ori). Pentru ca la vreo lună sau două mai târziu să se afle că noul idol al iubitorilor de manele şi telenovele devenise membru cu acte în regulă în partidul lui Iliescu, Năstase şi Hrebenciuc. Dar şi că primise nişte „sponsorizări” generoase de la aşa zisa Fundaţie a aşa zisului filantrop Dinu Patriciu. Cumulate, cele două veşti mi-au produs o greaţă din care era să dau în icter. Şi asta nu pentru că până acum n-aş mai fi văzut eu indivizi care au aderat la PSD din oportonismul cel mai scârbos, ori care s-au înfruptat fără scrupule din bani de furat. Singurul lucru care m-a oripilat a fost că la aşa ceva se preta un om care până atunci făcuse mare caz de credinţa sa în Dumnezeu. / Apropo de briganzii tranziţiei şi de pretenţiile lor filantropice, în ţară nu mai poţi să faci măcar un singur pas fără să te loveşti de propaganda „Premiilor Dan Voiculescu”. Personajul omonim şi-a făcut şi el Fundaţie (auziţi aici titulatură: „Fundaţia Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României”) şi, cu pretenţia că „susţine excelenţa în societatea românească”, (Excelenţa Sa Impostura, probabil) împarte din an în Paşte câteva mii de dolari unora dispuşi ca în contul lor să se facă de ocară. Singurul „premiu” care mai lipseşte de-acum e „Premiul Sorin Ovidiu Vântu pentru o Românie Fără Corupţie”. / Să şofezi azi în România fără grija că în orice clipă un iresponsabil poate să intre în tine a ajuns să fie în sine un act de gravă iresponsabilitate. / „Eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău ca să-I fii poporul Lui ales din toate popoarele de pe pământ.” / Un lucru foarte bun, Ana Blandiana şi-a făcut şi ea web-site. Numai că şi aici fosta preşedintă a Alianţei Civice pare să nu poată să se abţină să mai aplice câte o corecţie adevărului în sensul în care i se pare ei necesar. Bunăoară, retragerea mea din Alianţa Civică, la Congresul din urmă cu opt ani, este prezentată ca un gest straniu dacă nu de-a dreptul suspect. Citez: „D-nul Valerian Stan, vicepreşedinte al Alianţei Civice, a considerat că dezbaterile la Congres trebuie să cuprindă cât mai multe referiri critice la adresa celor pe care Alianţa i-a sprijnit în alegerile trecute şi, în funcţie de aceste referiri, să se hotărască sprijinul în viitoarea campanie. După ce a criticat discursul prezidenţial, subliniind dezamăgirea pe care o induc nereuşitele, brusc, deşi în prima parte a lucrărilor acceptase să facă parte din prezidiu, şi-a anunţat demisia din Alianţa Civică, nu pentru că activitatea ei l-ar nemulţumi, ci pentru că această activitate nu-şi are finalitatea dorită.” Nici vorbă să fi îndemnat ca „dezbaterile din Congres să cuprindă cât mai multe referiri critice la adresa celor pe care Alianţa i-a sprijnit în alegerile trecute”. Păi, n-ar fi fost perfect absurd să pretind să-i criticăm mai întâi pe cei pe care-i susţinusem să ajungă la putere şi după aceea să decidem dacă îi mai sprijinim la alegerile care tocmai se apropiau? Bineînţeles că ar fi fost! Dar Ana Blandiana chiar asta pare să fi urmărit postînd afirmaţiile cu pricina, să acrediteze ideea că demisia mea din AC a fost o decizie nejustificată şi absurdă. În realitate însă eu îmi exprimasem părerea că AC ar fi trebuit să procedeze la o „evaluare proprie cu privire la reuşitele şi restanţele guvernării” şi, în funcţie de ea, să se decidă „dacă şi în ce condiţii va mai continua suportul dat de Alianţa Civică actualilor ei parteneri.” Se mai afirmă şi că m-am retras – nejustificat şi absurd, de bună seamă – “nu pentru că activitatea AC m-ar fi nemuţumit”. Ba exact de asta am plecat, şi ajunge să reproduc un singur pasaj din ce am spus atunci: „Într-un timp în care ţara este condusă de colegii noştri, nu trece o zi în care ziarele să nu scrie despre afacerile necinstite, de multe miliarde de lei, ale unuia sau altuia dintre cei pe care noi îi susţinem. Zi de zi, săptămână de săptămână, fără ca să se poată face ceva şi fără ca Alianţa Civică să intervină, aşa cum mai ales propria-i definiţie i-o cerea (şi cum o făcuse până în urmă cu aproape patru ani).” În sfârşit, o menţiune comică e că mi-am anunţat demisia „brusc”. Adică ce ar fi trebuit să fac ca să nu mi se mai impute şi asta, să-mi public mai întâi demisia în Monitorul Oficial, s-o notific, la ONU, Consiliului de Securitate, sau ce? Faptul că de aproape patru ani discursul pe care l-am ţinut în mai 2000 e şi el publicat pe internet, pe web-site-ul meu, ar fi trebuit s-o facă mai atentă pe Ana Blandiana cu propriile-i postări ulterioare. Măcar asta dacă nu altceva – cum ar fi, de-un exemplu, grija că, tot jucîndu-se cu adevărul, fostei mele colege ar putea să-i crească atât de tare nasul încât să nu mai poată să intre de el în istorie. / Oglindă-oglinjoară. Oglindă. Oglindă nesuferită. / Puţine lucruri spun mai multe despre România „post-comunistă” ca faptul că Paul Goma este ţinut în continuare în exil. /  Şi totuşi, după 1989 n-ar fi fost deloc greu de bănuit că oameni ca Mircea Dinescu, Stelian Tănase şi atâţia alţii ca ei vor ajunge ce-au ajuns, nişte lefegii de lux ai marilor răufăcători ai „tranziţiei”. (New York Magazin, 5 noiembrie 2008)


Situaţiunea (XXII), articol publicat in anul 2008