Rezoluţia prin care Secţia de urmărire penală şi crimnalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lăsat necercetate actele de gravă represiune politică împotriva luptătorului anti-comunist Vasile Paraschiv ne apare nu doar ca netemeinică şi nelegală dar şi profund cinică. Am încercat săptămâna trecută să arăt de ce susţinerea procurorului Molcuţ după care răspunderea faptelor torţionarilor lui Vasile Paraschiv ar fi prescrisă în raport cu prevederile Codului penal este în mod vădit greşită – în principal din cauză că inclusiv după 1989 au existat „împrejurări de neînlăturat” care au afectat în mod esenţial exercitarea de către victimele regimului comunist a dreptului lor de acces liber la justiţie şi de a avea parte de un proces echitabil. Dacă în legătură cu această chestiune – cu aprecierea fatalmente subiectivă asupra existenţei sau inexistenţei şi după 1989 a acelor „împrejurări de neînlăturat” – sunt şi eu de acord că se mai poate discuta, cu privire la înlăturarea de către procuror a aplicabilităţii Convenţiei ONU din 1968 privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii reaua credinţă şi cinismul sunt flagrante.
Aşa cum am mai arătat, Convenţia ONU amintită, coroborată prin chiar dispoziţiile sale cu prevederile Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nuremberg, a stabilit şi stabileşte că „persecuţiile din motive politice” constituie „crime împotriva umanităţii” şi sunt imprescriptibile indiferent de data la care au fost comise. Convenţia a fost adoptată la 26 noiembrie 1968 iar România a ratificat-o prin Decretul Consiliului de Stat 547 din 29 iulie 1969 – ceea ce, în consecinţă, a făcut-o şi o face deplin aplicabilă „persecuţiilor din motive politice” comise de statul comunist totalitar împotriva propriilor cetăţeni. Deşi nimic nu poate fi mai clar decât toate acestea, procurorul Molcuţ le ignoră şi comite un abuz care nu poate fi explicat decât printr-un cinism fără margini şi prin intenţia cea mai clară de a-i scăpa de o gravă răspundere pe călăii securişti şi comunişti ai lui Vasile Paraschiv.
Dar iată ce scrie negru pe alb Molcuţ: „În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei ONU şi Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nuremberg, privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii întrucât faptele înfăţişate mai sus” (lista nesfârşită de atrocităţi îndurate de Vasile Paraschiv – n.m.) „nu pot fi încadrate în categoria crimelor împotriva umanităţii”. Dar, cum, adică, nesfârşitele atrocităţi îndurate din motive politice de Vasile Paraschiv „nu pot fi încadrate în categoria crimelor împotriva umanităţii”? Din actele dosarului trimis la Parchet, acte provenind chiar din arhivele Securităţii şi Partidului, rezultă cum nu se poate mai clar că din cauza opoziţiei sale faţă de regimul comunist Vasile Paraschiv a suportat, timp de două decenii şi jumătate, cele mai crunte represalii şi persecuţii: răpiri repetate, acte de tortură şi tratamente inumane, internări şi „tratamente medicale” abuzive etc etc etc. Sunt toate acestea, întreb, altceva decât „persecuţii din motive politice” – definite astfel şi incluse de Convenţia ONU în categoria „crimelor împotriva umanităţii”? Bineînţeles că nu sunt! Şi atunci, cine îi dă dreptul acestui individ să-şi bată joc de adevăr, de ideea de justiţie şi de suferinţa de o viaţă a unui om a cărui vină nu a fost alta decât că nu a vrut să accepte teroarea unui regim politic criminal?
Dar infamia nu se opreşte aici. Vrînd să abată atenţia de la aberaţia pe care tocmai am citat-o, şi prin care a eliminat dintr-un condei aplicabilitatea deplină a Convenţiei ONU, procurorul diversionist se lansează, pe aproape o pagină, într-o teorie tembelă vrînd să sugereze ideea că aplicabilă în materie ar fi o altă reglementare internaţională – deşi diversionistul ştie bine că tocmai aceasta (Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale), spre deosebire de Convenţia ONU, este complet neaplicabilă. Esenţa poliloghiei procurorului diversionist este că, citez, cea mai cuprinzătoare definiţie a crimelor împotriva umanităţii este dată de Statutul de la Roma. De parcă asta era problema, care definiţie a „crimelor împotriva umanităţii” e „mai cuprinzătoare” şi care „mai puţin cuprinzătoare”... Problema era şi este de fapt aceasta: care reglementare este aplicabilă „crimelor împotriva umanităţii” săvârşite de agenţii regimului comunist criminal, între ele şi cele comise împotriva lui Vasile Paraschiv. Dar apărătorul torţionarilor comunişti pune problema în mod intenţionat greşit, şi vorbeşte despre nu ştiu ce definiţii, ştiind bine că în Statutul Curţii Penale Internaţionale – care, într-adevăr, cuprinde şi o definiţie a crimelor împotriva umanităţii – există o dispoziţie cum nu se poate mai explicită potrivit căreia prevederile acestui tratat (adoptat în 1998 şi intrat în vigoare în 2002) nu sunt aplicabile crimelor împotriva umanităţii comise anterior intrării sale în vigoare – articolul 24, paragraful 1.
Pentru procurorul Molcuţ şi pentru toţi cei care, asemeni lui, vor să-i facă scăpaţi pe criminalii comunişti trebuie spus răspicat: Convenţia ONU a fost şi este în vigoare, a fost şi este deplin aplicabilă crimelor comuniste comise în România. România a ratificat acest tratat încă din anul 1969 şi până astăzi nu şi-a manifestat în niciun fel intenţia de a-l denunţa. În consecinţă, prevederile Convenţiei sunt deplin aplicabile, inclusiv prin raportare la dispoziţiile articolul 11 din Constituţia României: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” În exact acelaşi sens sunt şi prevederile Legii 590/2003 privind tratatele: „Obligaţiile prevăzute de tratatele în vigoare se execută intocmai şi cu bună-credinţă. Aplicarea şi respectarea dispoziţiilor tratatelor în vigoare reprezintă o obligaţie pentru toate autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească. Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare” – acest ultim paragraf, apropo de nu ştiu ce text din legea penală internă invocat de procurorul Molcuţ ca să spună că s-a prescris răspunderea pentru faptele grave în legătură cu care fusese sesizat.
Cazul Vasile Paraschiv, dar şi altele care vor urma, rămân să răspundă în ce măsură soluţiile adoptate de magistraţi (destui dintre ei foşti magistraţi şi ai regimului comunist sau formaţi de dascălii Justiţiei comuniste) poartă stigmatul lor biografic. Va rămâne, de exemplu, să se vadă în ce măsură faptul că provine din familia unui stâlp al învăţământului juridic comunist, că mulţi membri ai acestei familii deţin şi azi poziţii cheie în sistemul juridic din România, că a fost numit în structura cea mai înaltă a parchetelor din România de fostul preşedinte Iliescu a contat în soluţia scandaloasă pe care procurorul Molcuţ a adoptat-o în acest caz atât de reprezentativ pentru ororile regimului comunist. După cum rămâne să se vadă cum vor răspunde contestaţiei care a fost formulată la decizia subalternului lor procurorii Marius Iacob şi Laura Codruţa Kövesi (procurorul general) – ambii aduşi, cum ştim, în poziţiile cele mai înalte în Parchetul din România de fost ministru al Justiţiei Monica Macovei (ea însăşi un procuror cu state vechi în magistratura comunistă).
Apropo de toate astea, în chiar zilele în care Parchetul făcea cunoscută decizia sa cinică, presa din România anunţa că un fost soldat nazist, astăzi în vârstă de 88 de ani, a fost identificat şi urmează să fie deferit şi el justiţiei. În aceste condiţii, poţi oare să nu te întrebi, încă o dată şi încă o dată, dacă ar fi putut cineva să imagineze – şi dacă Occidentul ar fi acceptat vreodată aşa ceva – ca procesul de la Nuremberg şi tot ce i-a urmat să fie instrumentat de magistraţii nazişti şi discipolii lor?
Şi încă ceva: dacă faţă de ceea ce a făcut Parchetul, cineva s-a aşteptat cumva ca intelecualii „anti-comunişti” de la Alianţa Civică a Anei Blandiana şi de la GDS să anunţe un protest, chiar şi cu voie de la Poliţie, atunci acel cineva e un mare naiv. În sfârşit, un fapt pe care am a-l saluta aici este refuzul demn al lui Vasile Paraschiv de a primi o decoraţie din mâna lui Traian Băsescu, şeful suprem al procurorilor complici cu torţionarii săi. (New York Magazin, 3 decembrie 2008)
Crimele comunismului: injustiţie şi cinism (II), articol publicat in anul 2008