Cum mă şi aşteptam, printr-o rezoluţie de ultimă oră – scandaloasă şi ea! – procurorul Marius Iacob, şef de Secţie în Parchetul general, a decis că subalternul său, procurorul Iuliu Molcuţ, a avut perfectă dreptate când a decis că torţionarii luptătorului anticomunist Vasile Paraschiv nu pot fi traşi la răspundere pentru că răspunderea pentru crimele pe care le-au comis s-ar fi “prescris”.
Ce m-a făcut să mă aştept la acest deznodământ scandalos? Înainte de orice, mai tot ce s-a întâmplat în cele aproape două decenii de la „prăbuşirea comunismului”. De la felul în care ministrul liberal al Justiţiei în Guvernul FSN al lui Iliescu şi Stolojan – fostul deţinut politic şi colaborator sârguincios al Securităţii Mircea Ionescu Quintus – a compromis primele aşteptări că în România ar putea să aibă loc un „proces al comunismului”, la mascarada de azi (mai ales a lui Băsescu şi intelectualilor din dotare) în numele „condamnării” şi al „procesului comunismului”. După publicarea Raportului Comisiei Tismăneanu & Co şi după cuvântarea lui Băsescu în Parlament, în uralele intelectualilor făţarnici şi diversionişti de la balcoane, m-am declarat neîncrezător că ceea ce tocmai se întâmplase va avea urmările aşteptate în privinţa unei reale condamnări a comunismului şi a crimelor sale. Scriam atunci: „Nici Raportul şi nici <condamnarea> făcută de Traian Băsescu nu amintesc nici măcar aluziv că ar fi cazul să compară în faţa Justiţiei vreunul dintre numeroşii responsabili comunişti şi torţionari securişti, în viaţă, vinovaţi de crime împotriva concetăţenilor lor.” Iar azi cred că absenţa acelei referiri din Raport şi din cuvântarea actualului prezident (fost agent al regimului Ceauşescu în Occidentul inamic), pe de o parte, şi, pe de alta, exonerarea neruşinată a călăilor lui Vasile Paraschiv nu sunt deloc întâmplătoare. Cu alte cuvinte, nu e o întâmplare că procurorul Iacob, numit în înalta poziţie din Parchetul general de Traian Băsescu şi Monica Macovei (magistrat de nădejde al aceluiaşi regim) a decis cum a decis. Apropo, şefa directă a procurorilor Iacob şi Molcuţ, Laura Codruţa Kövesi, şefa supremă a procurorilor din România, tot de Băsescu şi Monica Macovei a fost numită.
În aşa zisa sa Rezoluţie, Iacob reia practic „argumentele” subalternului său, procurorul Molcuţ – practic sentinţe a câte jumătate de frază fiecare, nemotivate în vreun fel iar unele profund impertinente în nepertinenţa lor. În textele anterioare m-am referit detaliat la lucrurile acestea, încât aici n-o să mă mai opresc decât pe scurt la două sau trei dintre ele.
Atât în sesizarea iniţială cât şi în contestarea deciziei lui Molcuţ, am arătat cât s-a putut de clar că răspunderea celor care l-au torturat şi abuzat în cele mai felurite moduri pe Paraschiv, timp de 25 de ani, nu poate fi considerată prescrisă inclusiv din cauză că, după 1989, Vasile Paraschiv şi cei asemeni lui nu au avut acces la actele, informaţiile şi toate celelalte probe care atestau şi atestă represiunea la care au fost supuşi din partea instituţiilor statului comunist totalitar. Ei nu au putut să documenteze şi să probeze decât foarte târziu – şi încă foarte incomplet şi la această dată – abuzurile pe care le-au suportat din partea instituţiilor represive ale statului. Înainte de 1989, documentele întocmite de fostul Departament al Securităţii Statului au constituit „secrete de stat”, în conformitate cu prevederile Legii 23/1971 a secretului de stat. După decembrie 1989, ele şi-au păstrat prin lege acest caracter până la data abrogării Legii 23/1971 – survenită abia în iunie 2002 – prin Legea 182/2002 a informaţiilor clasificate. Dar accesul la aceste documente a fost de asemenea interzis, după decembrie 1989, şi prin securist-fesenista Lege 14/1992 de organizare a SRI (lege în vigoare şi astăzi!), prin care s-a stabilit că accesul la fondurile de arhivă ale fostului DSS va fi permis numai „după trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi”, începînd cu februarie 2032 – adică atunci când, la 104 ani, Vasile Paraschiv nu va mai fi supravieţuit, probabil, nemerniciei securiştilor şi urmaşilor lor.
Accesul la dosarele întocmite de principala instituţie represivă a statului comunist a fost posibil numai foarte târziu – şi în condiţiile în care ştim bine cum „a fost posibil” – numai după adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii 187/1999 privind accesul la propriul dosar. Legea respectivă, dar şi actuala Ordonanţă de urgenţă 24/2008, care a înlocuit-o, a stabilit şi ea că persoanele nu au acces la documentele şi informaţiile din dosarele care le-au fost întocmite dacă acestea „privesc siguranţa naţională”. În aceste condiţii, întreb, cum ar fi putut victimele regimului comunist să se adreseze Justiţiei şi să ceară să li se facă dreptate şi să fie traşi la răspundere cei vinovaţi de răul care le-a fost făcut? – aceştia din urmă, cel mai adesea oameni a căror identitate reală le era şi le este necunoscută. Cum necunoscută le-a fost şi le este poate cea mai mare parte a nelegiurilor şi samavolniciilor pe care aceste brute le-au comis în apărarea regimului lor criminal. Această imposibilitate de ordin legislativ nu a constituit, oare, chiar acea „împrejurare de neînlăturat” despre care Codul penal vorbeşte atunci când are în vedere suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale? Fireşte că a constituit! Şi fireşte că prin ea Vasile Paraschiv şi celelalte victime ale regimului comunist au fost şi sunt lipsite de exerciţiul dreptului lor fundamental de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil, garantat prin art 21 din Constituţia României şi art 10 din Conventia europeană a drepturilor omului. Însă domnilor procurori nici că le-a păsat de toate astea – şi au găsit că nu este cazul să răspundă măcar cu o singură frază acestor argumente, care altminteri le-au fost învederate cu insistenţă.
Procurorul Iacob a înlăturat şi el, tot dintr-un condei şi tot cu de la sine putere, aplicabilitatea deplină a Convenţiei ONU din 1968 privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii. Singura diferenţă faţă de „motivarea” subalternului său (motivare sublimă, dar care a lipsit cu desăvârşire) a fost susţinerea că actele de gravă represiune politică în legătură cu care Parchetul a fost sesizat au fost comise împotriva unei singure persoane, şi nu a unei „populaţii civile”. Lăsînd la o parte interpretarea discutabilă dată de Iacob textului Convenţiei ONU şi Statutului Tribunalului de la Nuremberg, voi spune un lucru evident pentru orice om de bună credinţă, anume că atrocităţile a căror victimă a fost Vasile Paraschiv au fost comise nu de persoane private, ci de agenţi ai aparatului de represiune ai statului comunist totalitar – în primul rând ai Partidului Comunist Român şi ai Securităţii – aparat care a fost constituit şi a funcţionat în scopul consolidării şi apărării cu orice preţ a regimului comunist ilegitim şi criminal. Mai exact, gravele persecuţii din motive politice a căror victimă a fost Vasile Paraschiv nu au fost nicidecum singulare – dimpotrivă, au fost şi sunt parte a represiunii comuniste generalizate la scara societăţii româneşti, parte a „actelor inumane comise împotriva populaţiei civile”, în înţelesul reglementărilor internaţionale amintite.
Caracterul „ilegitim şi criminal” al regimului comunist din România, precum şi faptul că acest regim – prin agenţii săi, între care şi cei vinovaţi de represiunea gravă împotriva lui Vasile Paraschiv – a comis, împotriva populaţiei civile din România, crimele prevăzute de reglementările internaţionale amintite au fost stabilite, după 1989, prin legi şi alte acte oficiale ale autorităţilor publice cele mai înalte în statul român. Astfel, prin Legea 187/1999 s-a stabilit că „Puterea comunistă instaurată în România începînd cu data de 6 martie 1945 a exercitat, în special prin organele Securităţii statului, ca poliţie politică, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale.” Ulterior, actuala reglementare în materie, OUG 24/2008, a reiterat aceeaşi concluzie. Raportul din 2006 al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România nu putea nici el să constate altceva cu privire la regimul comunist „ilegitim şi criminal”: ”Importată din URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic şi economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni.” Iată aici, aşadar, alte argumente care nu au găsit niciun ecou în conştiinţa procurorilor de la Bucureşti. Soluţia Parchetului a fost contestată la instanţă de judecată.
Un singur lucru cred că ar mai trebui spus, anume că o condamnare reală, inclusiv judiciară, a crimelor comunismului nu a fost şi nu va fi posibilă fără ca adevărul despre aceste crime, despre toate aceste crime şi autorii lor, să fie scos la iveală. Ca să mă opresc numai la acest exemplu, dacă CNSAS ar fi făcut ceea ce prin lege era obligat – aşa cum nu a făcut-o, din păcate, nici în ultimii ani – ar fi putut fi deferiţi demult Justiţiei destui dintre cei care, agenţi ai regimului comunist criminal, au comis împotriva a sute de mii de oameni, împotriva propriei „populaţii civile”, orori ca acelea suportate de Vasile Paraschiv sau încă şi mai grave. Neîntâmplîndu-se astfel, şi adevărul fiind în continuare ascuns – încă 10 sau 20 de ani, aşa cum am văzut că Securitatea a plănuit imediat ce s-a înstăpânit din nou pe ţară – nu numai că vinovaţii de cele întâmplate vor evita inclusiv biologic pedeapsa, dar se va putea spune şi că afirmaţia că regimul comunist a fost criminal nu a avut acoperire decât, aşa, eseistic sau cel mult pentru o declaraţie politică, şi nu şi din perspectiva adevărului juridic. Ceea ce – între altele, şi din cea mai pură întâmplare – îi va confirma pentru eternitate pe apostolii unicităţii celeilalte orori a secolului XX, nazismul. (New York Magazin, 17 decembrie 2008)
Crimele comunismului: injustiţie şi cinism (III), articol publicat in anul 2008