Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Situaţiunea (XXVII)

Sunt câţiva ani buni de când, la aşa zisa televiziune a nelegiuitului de Vântu, contra unor onorarii de lux, nişte ONG-işti de frunte (foarte probabil şi agenţi ai unor servicii secrete) prestează senini pe post de arhangheli ai moralităţii publice. Iată, aşadar, că de nesimţire şi corupţie sunt capabili nu doar politicienii şi răufăcătorii „tranziţiei”. / La cum tratăm noi românii natura, e mare minune că nu ne plouă cu rahat. / Îmi aduc aminte că de-a lungul timpului l-am auzit de câteva ori pe Cristian Tudor Popescu vorbind câte ceva despre biografia sa de dinainte şi de după 1989. Ţin minte că de fiecare dată rămâneam destul de confuz când omul spunea că la Adevărul a lucrat „începînd din 1991”, deşi eu parcă ştiusem altceva. De câteva ori i-am căutat CV-ul pe internet, însă peste tot acelaşi lucru: la Adevărul a lucrat din 1991 şi până în 2005. Şi totuşi, cu ceva timp în urmă aveam să constat că adevărul despre Adevărul şi CTP e cu totul altul. Anume că în ziarul pomenit CTP apare lucrînd, cu condeiul său mai temut decât o ghilotină, la puţine săptămâni după ce Scânteia lui Ceauşescu a devenit Adevărul urmaşilor săi. Două exemple numai. În ediţia din 25 aprilie 1990, Popescu semnează articolul „Disidenţii” în care îi pune la zid pe Radu Filipescu, Doina Cornea, Ana Blandiana, Dan Petrescu şi alţii pentru că, ne amintim, nu numai că nu iubeau deloc FSN-ul atât de drag fostei Scântei dar mai şi făceau o opoziţie destul de periculoasă în perspectiva apropiatelor alegeri din Duminica Orbului, 20 mai 1990. Celălalt exemplu: articolul „Spirala violenţei”, din 19 iunie acelaşi an. În contextul temporal de atunci, titlul spune totul despre subiect: „Evenimentele din 13–15 iunie”. Ce nu spune, în schimb – dar nici nu cred să mai fie nevoie pentru un cititor perspicace – e că CTP s-a situat fix pe poziţia ziarului la care lucra (şi, desigur, a Sistemului securist-fesenist pe care-l slujea). Pe 13 iunie, scria Popescu, a avut loc „o tentativă de lovitură de stat”. Fapt care, continua el, a justificat ceea ce a urmat în 14 iunie (despre 15 iunie nicio vorbă!) – iar lucrul acesta s-ar fi întâmplat, ni se spune cu tâlc, „şi în lipsa apelului preşedintelui Iliescu”. „În aceste condiţii”, continuu să citez, „comportamentul grupurilor minereşti şi muncitoreşti nu a fost, nu avea cum să fie, paşnic”. Aşadar, „comportamentul grupurilor minereşti şi muncitoreşti care nu a fost paşnic”, şi nu atrocităţile securist-minereşti! CTP a ţinut să pună la punct şi presa străină, care îşi permitea să aibă altă părere decât el, Adevărul, Ion Iliescu şi camarazii săi terorişti. Citez: „Faptul că presa străină nu vrea să vadă decât violenţele acestei poliţii civile” (hoardele securist-minereşti, n.m.), „şi nu şi ce s-a întâmplat în 13 iunie este un lucru cât se poate de iritant”. Iar noi înţelegem bine de ce ziaristul era aşa de iritat. Cum la fel de bine înţelegem şi de ce acestui impostor, cultivat cu atâta metodă de Sistemul securist-mafiot, şi care a făcut atât de mult rău, i-ar conveni de minune ca lumea să uite câte ceva din biografia lui. / „Păziţi-vă fiecare de prietenul vostru şi nu vă încredeţi în niciunul din fraţii voştri, că fiecare frate pune piedică celuilalt şi fiecare prieten împrăştie clevetiri.” / Academia Română a dat recent câteva semne –  încurajatoare - că în viitorul apropiat intenţionează să asume o poziţie mai activă în consolidarea democratică a ţării. Iar alegerile prezidenţiale de peste puţine luni ar putea să fie cea dintâi ocazie în care noua atitudine a Academiei să se dovedească salutară. / Din studiourile tv ale lui Dan Voiculescu, tizul exaltat Valentin Stan acuză de mai mult timp Guvernul italian de fascism iar pe italieni de ingratitudine faţă de românii imigranţi, care prin munca lor contribuie la bunăstarea fraţilor noştri de giantă latină. Uitînd să spună un singur cuvânt despre răspunderea pe care însuşi patronul său, securistul diversionist, o are, asemeni multor altor politicieni şi jefuitori ai „tranziţiei”, pentru faptul că milioane de români au fost siliţi să emigreze, din sărăcie şi disperare. Bravo, dom profesor, ţine-o tot aşa şi patria-ţi va fi recunoscătoare! / „Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă audă.” / Recentele declaraţii de la Budapesta şi din secuime ale lui Traian Băsescu spun că este foarte posibil ca personajul, pentru a obţine încă un mandat la Cotroceni, să reînvie diversiunile naţionaliste pe care Sistemul securist-fesenist căruia îi aparţine le-a practicat masiv în primii ani ai înstăpânirii lui „post-comuniste”. / La o emisiune tv recentă am aflat, chiar din gura lui, că Nicolae Păun, cel care de muulţi, muulţi ani „reprezintă” minoritatea de mai multe sute de mii de romi în Parlament, „a făcut armata la Securitate”. Cazul de faţă şi alte dezvăluiri anterioare, asemănătoare, ne arată în ce fel Sistemul securist-fesenist a manipulat lucrurile, inclusiv la nivelul acestei etnii, şi ce farsă imensă a fost şi este, de fapt, „democraţia post-comunistă” din România. Şi să nu fie nimeni foarte sigur că în cazul altor minorităţi nu s-a putut întâmpla la fel. / Se pare că în unele privinţe Hitler şi naziştii ăia ai lui au fost mai puţin originali decât credeam noi. Înaintea lor, cu mai bine de un secol, o „soluţie finală” a fost folosită de americanii colonişti împotriva indienilor băştinaşi. Programul, numit chiar astfel, a fost pus la punct de preşedintele Andrew Jackson şi dus la îndeplinire mai ales de succesorul său, preşedintele Martin Van Buren. / Familia Regală nu a fost prezentă nici anul acesta la manifestările organizate de „autorităţi” de Ziua Marii Uniri. Oare nu spune lucrul acesta cel mai mult despre legitimitatea şi respectabilitatea „clasei noastre politice”? (New York Magazin, 11 martie 2009)


Situaţiunea (XXVII), articol publicat in anul 2009