Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Răul comunist: amnezie şi amnistie

În România, judecarea şi condamnarea crimelor comunismului bat şi astăzi pasul pe loc iar şansele ca lucrurile să se schimbe sunt minime. Cam asta a fost concluzia (care sunt sigur că nu miră pe nimeni) unei dezbateri tematice iniţiată la Bucureşti de Fundaţia Konrad Adenauer şi Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România – dezbatere precedată de lansarea unui foarte interesant volum al cercetătoarelor Raluca Grosescu şi Raluca Ursachi („Justiţia penală de tranziţie – de la Nürenberg la postcomunismul românesc”). Invitat de organizatori, am fost de părere că cele întâmplate după 1990 au o întreită explicaţie: lipsa voinţei politice de care ar fi fost nevoie pentru organizarea unui „proces al comunismului”, absenţa unui cadru legal adecvat, respectiv o magistratură ostilă ea însăşi ideii de condamnare a crimelor comunismului.

În această ultimă privinţă, mi-am mai pus încă o dată întrebarea cum ar fi privit lumea civilizată ideea ca procesul de la Nürnberg să fi fost judecat de magistraţii nazişti. Pentru că, mutatis mutandis, cele câteva soluţii date deja la noi de foşti magistraţii comunişti în asemenea cauze ne conduc la concluzia incontestabilă – pe care cred că nimeni nu a avut vreo dificultate s-o anticipeze demult – că respectivilor magistraţi le lipsesc imparţialitatea şi independenţa (în raport cu voinţa politică dar şi cu „comandamentele” de care au fost şi sunt ţinuţi dinspre serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii) de a face ceea ce statutul pe care îl au le cere să facă. Accesul din ultimii ani la arhivele Securităţii şi ale fostului Partid Comunist ne-a confirmat chiar mai mult decât ne aşteptam că recrutarea şi cariera magistraţilor în cauză au depins esenţial, şi practic fără excepţii, de loialitatea lor faţă de regimul comunist, faţă de Partid şi Securitate.

Cât priveşte opoziţia clasei politice faţă de ideea cercetării şi judecării crimelor comunismului, opoziţie constînd mai ales în refuzul unui cadru legal corespunzător, exemplul cel mai ilustrativ a fost şi rămâne refuzul transpunerii în legislaţia internă a  Convenţiei ONU din 1968 privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii. Deşi a ratificat-o încă din 1969, România n-a implementat niciodată această Convenţie. Ca orice dictator care se respecta, ştiind bine ce are mai departe de făcut, ca în atâtea şi în atâtea alte cazuri identice, Ceauşescu n-a avut niciun stres să semneze printre primii tratatul. Dar nici urmaşii lui Ceauşescu n-au făcut nimic în ultimii douăzeci de ani – când tocmai mă pregăteam să mă întreb de ce, am observat că fostul preşedinte Constantinescu, singurul politician important care dăduse curs invitaţiei, tocmai plecase din sală (graţie pesemne unui binecuvântat spirit vizionar).

Nu cred să existe cineva care să se îndoiască de faptul că Securitatea, responsabilă în bună parte de crimele din anii comunismului – dar şi omniprezentă şi omnipotentă în cele două decenii de „post-comunism” – a exercitat asupra politicienilor o influenţă decisivă ca să prevină implementarea Convenţiei ONU din 1968 în Codul penal. Implementare ce nu presupunea nimic mai mult decât inserarea unui singur articol, în secţiunea privind infracţiunile contra păcii şi omenirii (Titlul XI) prin care să se stabilească, în acord cu obligaţiile pe care România şi le-a luat-o ratificînd Convenţia, limitele minime şi maxime ale pedepselor pentru infracţiunea, imprescriptibilă, de „persecuţii pe motive politice”. Apropo de asta, în urmă cu un an, în timpul mandatului actualului ministru „liberal” al Justiţiei, Cătălin Predoiu, într-o perioadă în care se lucra la un nou proiect al Codului penal, împreună cu reprezentanţii IICCR, am susţinut incriminarea „persecuţiilor din motive politice” drept crime împotriva umanităţii, , imprescriptibile, aşa cum cerea şi cere Convenţia ONU din 1968. Ca să evite implementarea Convenţiei în cauză, singura aplicabilă în materia „persecuţiilor pe motive politice” (crime împotriva umanităţii), diversioniştii MJ s-au pretat la „argumentul” infam că de fapt reglementarea care ar trebui transpusă în legea penală (întrucât ar cuprinde, vezi Doamne, o definiţie „mai actuală” a crimelor împotriva umanităţii) este Statutul de la Roma, din 1998, al Curţii Penale Internaţionale
[acelaşi argument diversionist fusese folosit anteror şi de procurorii Iuliu Molcuţ, Marius Iacob şi Laura Codruţa Kovesi în exonerarea de gravele răspunderi ce reveneau torţionarilor lui Vasile Paraschiv şi ai altora – se pot vedea articolele „Crimele comunismului: injustiţie şi cinism (II)-(III)” postate pe acest web-site, anul 2008]. Este adevărat, Statutul are şi o definiţie a crimelor împotriva umanităţii, care, adoptată în 1998, este în mod fatal „mai actuală” (dar nu esenţial diferită) faţă de cea din Convenţia ONU din 1968. Numai că una dintre mai multele probleme pe care le ridică Statutul din 1998 – problemă crucială (şi foarte dragă torţionarilor securişti şi complicilor lor) – este că prevederile acestei reglementări (potrivit articolului său 24) nu sunt aplicabile decât crimelor împotriva umanităţii comise ulterior intrării sale în vigoare (octombrie 2002).

Dar securiştii au  reuşit nu numai să evite această completare a Codului penal, ci şi să impună magistraţilor pe care îi aveau de o viaţă sub control să evite orice soluţii care ar fi putut să-i ducă în boxa acuzaţilor. Chiar dacă neimplementată sub aspectul stabilirii în concret a pedepselor pentru „persecuţiile pe motive politice” (articolul 4), Convenţia era şi este deplin şi direct aplicabilă cu privire la imprescriptibilitatea acestor fapte. Ceea ce ar fi trebuit să conducă la consecinţa firească a cercetării, judecării şi condamnării faptelor în discuţie în cel mai rău dintre cazuri ca infracţiuni „de drept comun”, corespunzător modalităţii concrete în care fiecare dintre aceste „persecuţii pe motive politice” a fost săvârşită. Mai clar, dacă o persoană a fost ucisă de torţionarii securişti din motive politice (sau dacă a fost determinată să se sinucidă ori a fost arestată ilegal şamd), soluţia era, în cel mai rău dintre cazuri, ca faptele respective să fie cercetate, judecate şi condamnate corespunzător prevederilor Codului penal referitoare la fiecare dintre aceste fapte. Nici vorbă, însă, să se întâmple aşa. Iar „motivarea” – de o perfectă rea credinţă şi ea – a fost că răspunderea pentru asemenea fapte s-ar fi prescris. Deşi, potrivit legii penale, cum am mai arătat şi altădată
[articolele din 2008], cursul prescripţiei trebuia considerat suspendat în toată perioada în care victimele torţionarilor securişti nu au avut acces la arhivele instituţiilor de represiune comunistă, în care se găseau cele mai importante probe cu privire la atrocităţile pe care ei le-au suportat, la identitatea „făptuitorilor” etc etc.

Politicienii şi toţi ceilalţi adversari ai aflării adevărului şi condamnării crimelor comunismului s-au mai străduit apoi să acrediteze ideea că implementarea, astăzi, a  Convenţiei ONU ar fi în cele din urmă şi ineficientă de vreme ce, ne spun ei, principiul neretroactivităţii legii, consacrat de Codul penal, face imposibile cercetarea şi judecarea „persecuţiilor pe motive politice” săvârşite cu atâţia ani în urmă. Nimic mai fals – şi mai premeditat – decât aşa ceva, întrucât principiile dreptului internaţional, ale dreptului tratatelor (articolul 27 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, de exemplu) sunt foarte clare în privinţa aceasta: dreptul intern nu poate fi invocat pentru a justifica neexecutarea unui tratat. „Dar România”, ar putea să pluseze profesioniştii relei credinţe, „nu a ratificat Convenţia de la Viena.” Este adevărat, numai că potrivit Constituţiei României (articolul 11) şi Legii 590/2003 privind tratatele (articolul 31 alineatul 5) tratatele pe care România le-a ratificat, asemeni  Convenţiei ONU din 1968 privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii, fac parte din dreptul intern iar prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui asemenea tratat.

Şi totuşi, prinşi fără ieşire – dar cu un tupeu pe măsura destinului lor nemernic – securiştii şi acoliţii lor au o replică şi la asta, auzită cu urechile ei, la Ministerul Justiţiei, de o tânără şi cutezătoare cercetătoare a IICCR: „Pe noi, domnişoară, nu ne interesează dreptul şi tratatele internaţionale”.

În sfârşit, implicarea aproape singulară, dar cu atât mai meritorie, a Fundaţiei Konrad Adenauer în organizarea unor asemenea evenimente, într-o ţară în care până şi societatea civilă şi intelectualii par să accepte nu numai amnistia necondiţionată dar şi uitarea crimelor comunismului, mi se pare că spune destule despre ce speranţe mai putem să avem că „Occidentul” este dispus să ajute la depăşirea, prin adevăr şi justiţie, a unei istorii atât de dramatice şi de plină de consecinţe. (New York Magazin, 17 iunie 2009)

Pe tema acestui articol, în prima parte a anului 2015 am realizat şi analiza "<Decomunizarea României>: fantasma unui sfert de veac", care poate fi găsită pe pagina de Documente/ Analize, studii, rapoarte.

 


Răul comunist: amnezie şi amnistie, articol publicat in anul 2009