Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Situaţiunea (XXXI)

După ultimele alegeri, nişte colegi ONG-işti au devenit atât de pro-guvernamentali încât nici cu testul ADN nu i-ai mai putea recunoaşte. / Din Cotidianul răufăcătorului Vântu aflăm că – fără să-l fi rugat cineva – Gabriel Liiceanu (un răsfăţat al numitului răufăcător şi al „ziariştilor” lui) „îl disculpă pe generalul Pacepa”. Dar, întreb eu, ştiind bine ce a făcut în ultimele două decenii, ce autoritate mai are Liiceanu să judece şi să „disculpe” el pe alţii? / După nenorocirile pe care le-au adus irakienilor (dar numai irakienilor?), americanii îi ameninţă şi pe iranieni că dacă nu se „democratizează” le vor face şi le vor drege. Jalnic, absolut jalnic! / Ben-Gay e o cremă cu o cu totul altă utilizare decât ar putea unii să creadă. / Într-o lume atât de desacralizată şi de amorală ca aceea în care trăim, să fii cu adevărat credincios înseamnă să fii o victimă sigură. / Vezi şi fără să te uiţi că Sistemul ticălos l-a lăsat din braţe pe Băsescu. / À propos, că e cum zic se vede şi din cererea de demisie adresată public ministreselor Ridzi şi Udrea (PD-iste din coteria băsească) de mai multe ONG-uri – Grupul pentru Dialog Social, Alianţa Civică, Societatea Academică din România, Societatea Timişoara ş.cl. Dacă nu cumva chiar asta-i definiţia ONG-urilor, să ceară demisia miniştrilor pungaşi? Vezi bine că asta e, numai că aici vorbim de nişte organizaţii care mulţi ani la rând i-au susţinut asiduu şi necondiţionat pe Băsescu şi compania deşi ştiau foarte bine cu cine aveau de-a face. / Mai adevărat decât că înveţi cât trăieşti îmi pare a fi că trăieşti cât înveţi. / Avîndu-i camarazi pe alde Băsescu, Videanu, Berceanu şi atâţia alţii asemenea, Monica Macovei ne-a spus din recentele clipuri electorale europene că „vrea o Românie fără corupţie”. Şi eu speram că fosta mea colegă o să aducă mai multă decenţă în politică. / Şi totuşi, ştiind-o cât e de principială şi cât preţ a pus şi pune pe integritatea guvernării (pentru asta a şi fost declarată „Femeia Europei”), ce-o să mai putem zice noi dacă Monica va demisiona din PD în urma scandalului monstru de corupţie care tocmai i-a cuprins partidul? / Ultimul ambasador al aventurierului Bush, Nicholas Taubman, şi-a încheiat misia la Bucureşti de atâta timp iar eu n-am apucat să zic măcar un singur cuvânt. O fac acum. Vreme de trei ani, cât a fost la post, nimeni nu l-a auzit vorbind măcar o singură dată despre marea problemă pe care România o are cu Justiţia (ceea ce, să nu se îndoiască nimeni, i-a adus destule beneficii dinspre politicienii locului). Numai cu o zi sau două înainte să plece a ţinut românilor o lungă lecţie despre cum ar trebuie să funcţioneze (şi cum nu funcţionează în România) Justiţia. Dacă ziariştii cărora le-a vorbit ar fi fost altceva decât ce sunt, atunci printre multe alte întrebări pe care ar fi trebuit să le pună businessmanului ambasador ar fi fost şi asta: Un model după care ar trebui să funcţioneze Justiţia din România este şi cel al „soluţionării” de către Justiţia de peste Ocean a cazului chitaristului Teo Peter, ucis de un yankeu netrezit din beţie, membru al Ambasadei SUA la Bucureşti? / Şi totuşi (cine-ar mai fi crezut?), ororile securist-feseniste din iunie 1990 au mai avut şi anul ăsta avocaţii lor, etern nenorociţii Cristian Tudor Popescu şi Răzvan Theodorescu. / Sistemul securist-mafiot, prin Guvernul actual şi mercenarii de la Cotidianul răufăcătorului Vântu, au dat recent un atac încrucişat în direcţia Casei Regale: preluarea Peleşului ar fi fost făcută ilegal iar nu ştiu cine de prin Casa de Hohenzollern din Germania ar fi reproşat nu ştiu ce Principelui Radu. Explicaţia e străvezie, implicarea Casei Regale în politică şi perspectiva unei schimbări îi scoate din minţi pe sceleraţii care de două decenii tâlhăresc această ţară. / La vreo două zile după, un alt individ de la Cotidianul, Răzvan Vintilescu, a scris despre Regele Mihai că ar suferi de „demenţă senilă”. Un tânăr şi respectat istoric, Andrei Muraru, semnalîndu-mi imundul text, făcea o paralelă între scribul lui Vântu şi un personaj din psihanaliza lui Dostoievski. I-am răspuns: „Mizeria lui Vintilescu e mai puţin <filosofică> decât poate să pară. Omul  pur şi simplu face parte din categoria proştilor care suferă din cauză că-i ştie prea puţină lume (categoria chiar există, să ştiţi). Vadim Tudor juisa în urmă cu ceva ani scriind în România mare că Regele are cancer. Deşi ce a făcut Vintilescu e perfect comparabil cu ce a făcut Vadim, explicaţiile sunt complet diferite în cazul celor doi – la Vintilescu, credeţi-mă, e vorba exact despre ce v-am spus.” / Şi totuşi, la puţine zile după atacurile cu pricina, la Televiziunea numitului Vântu am văzut o emisiune avîndu-l ca invitat pe Principele Radu în care realizatorul Adrian Ursu a probat un bun simţ şi o bună credinţă ireproşabile. / Spune ce ai gândit, nu gândi ce ai spus. / Nu e cu totul exclus ca Traian Băsescu, un om care a făcut deja atâta rău vreme de aproape două decenii (în plus, aşa cum el însuşi a mărturisit, „un comunist” care „a dat Securităţii un camion de rapoarte”), să candideze pentru un nou mandat la Preşedinţie. Iar asta mă face să mă întreb ce scuze vor mai putea avea oare românii, intelectualii mai ales, care vor vota cu un asemenea om şi nu aşa cum Regele lor tocmai i-a îndemnat? Apropo, dacă PSD-iştii au cumva probleme cu memoria (sau cu simţul onoarei), poate că n-ar strica să li se aducă aminte că în decembrie 2000, în confruntarea cu Vadim Tudor, percepută de mulţi ca „un moment de cumpănă al democraţiei româneşti”, forţîndu-şi în deserviciul propriu statutul pe care îl are, Regele Mihai i-a chemat pe români să le susţină candidatul. / Justiţia din România este, la vârf, captivă a clasei politice, ceea ce face ca reforma în Justiţie să fie o utopie fără reformarea în prealabil a clasei politice. / „A uitat de unde-a plecat” – şi bine-a făcut, căci nu există amintiri mai neplăcute ca acelea din puşcărie. (New York Magazin, 1 iulie 2009)


Situaţiunea (XXXI), articol publicat in anul 2009