Retragerea reprezentantului Casei Regale din cursa electorală pare să ne spună că Sistemul securist-mafiot nu se lasă, că e hotărât să moară cu ţara de gât. Dar şi că mulţi români nu înţeleg lucrul acesta sau nu le pasă. / Sunt aproape două decenii de când libertatea religioasă este deplină în România, de când religia este predată în şcoli şamd. Nu este oare nimeni interesat de o evaluare a impactului pe care acest fapt l-a avut – sau nu l-a avut – asupra societăţii româneşti? / La o emisiune tv recentă ce-şi propusese să discute pe tema „statutului actorului în lumea contemporană”, o ziaristă prezentă în studio a fost de părere că prin prezenţa în nu ştiu ce "reality-show" alături de manelistul Vali Vijelie Maia Morgenstern şi-a făcut un deserviciu. Atât i-a trebuit numitei actriţe, prezentă în studio şi ea. „Acesta e un mod de gândire fascist”, a tunat ea furioasă la culme, pe un ton şi cu o gestică pe care eu unul la o femeie nu le mai văzusem decât la Ana Pauker. Prin ce probase ziarista „un mod de gândire fascist””? Prin aceea că „numai fasciştii segregau în acest fel, numai ei interziceau ca cutare să poată sta împreună cu cutare bla, bla, bla”. Ceea ce a făcut Maia Morgenstern e o ticăloşie la superlativ (pasibilă chiar şi de un proces penal de toată frumuseţea). Jurnalista interlocutoare văzuse nepotrivită asocierea celor doi într-un "spectacol de televiziune" avînd în minte nu etnia lor ci, cum explicase foarte clar, valoarea artistică într-o parte şi subcultura, kitschul şi contrariul ei în cealaltă. Or actriţa vrînd s-o pedepsească pentru critica pe care i-o adusese s-a folosit de un clişeu cu o lungă carieră, bine cunoscut şi ticălos la superlativ: i-a aplicat, perfect injust, eticheta „fascismului” – menită, cum ştim bine, să desfiinţeze pe interlocutorii incomozi şi să le bage pumnul în gură. Şi ca şi cum dezamăgirea produsă de gestul actriţei n-ar fi fost de ajuns, regizorul Cristi Puiu, la faţa locului de asemenea, a înfierat şi el, infam (şi de asemenea sancţionabil penal), „fascismul” ziaristei. Ce intelectuali, ce tristeţe... / De vreo câteva luni, Mircea Dinescu nu ne mai slăbeşte că încă cinci ani cu Traian Băsescu la Cotroceni ar fi pentru români tragedia cea mai tragică. Asta după ce el însuşi – dar, Doamne, numai el? – a contribuit din greu, ani la rând şi cu profituri grase, la propulsarea personajului în vârful politicii româneşti. / Cu patimile Domnului Iisus în minte, bineînţeles că se cade să-mi spun: Dar cine sunt eu şi ce drept am ca să mă plâng? / Complicităţile care subjugă România sunt atât de generalizate încât încep să justifice deja alternativele politice radicale. / Lucrează la negru, la un patron din Congo. / Când mă uit la Traian Băsescu, îmi aduc aminte de toate nenorocirile pe care el şi camarazii lui le-au făcut vreme de două decenii. Când mă uit la cine sunt destui dintre contestatarii lui, uit aproape tot ce tocmai îmi adusesem aminte. / Se vor face în curând 20 de ani de la Malta şi nu este exclus ca în ţările europene foste socialiste să aibă loc schimbări care în ultimele două decenii nu au fost posibile. / Sunt încă un om liber dacă pot să mă sustrag unei vieţi publice ca aceea din ţară. / Pe 2 octombrie curent, Paul Goma a împlinit 74 de ani. Să ne fie sănătos! Urîndu-i şi anul ăsta cele de cuviinţă i-am mai scris şi: „Mă uitam ieri la televizor, francezii i-au dat Anei Blandiana Legiunea de onoare. Am înţeles că au făcut-o în special pentru, s-o scurtez, <anti-comunismul> dumisale. Vor fi pus la socoteală şi că v-a exclus (şi ea) din Uniunea Scriitorilor?" / Îmi pare a fi tot mai mult o pierdere de timp să mai comentezi ce se întâmplă în politica de la Bucureşti. Notez totuşi o premieră absolută: un ministru din tabăra PD-iştilor lui Traian Băsescu, Monica Iacob-Ridzi, va fi cercetat de procurorii anticorupţie. / Mai zilele trecute, la puţin timp după ce militarii români au fost aduşi în sfârşit acasă, tartorul fesenismului securist, Ion Iliescu, căruia i-a ţinut isonul papagalul de Geoană, a criticat cu spume la gură implicarea României în războiul din Irak, alături de SUA. „Pentru noi, România” – îl citez pe tartor – „o ţară săracă, confruntată cu probleme grele de ordin economic şi social, de ce trebuia să fim implicaţi într-o acţiune nesăbuită care ne-a costat şi resurse materiale, de care nu dispuneam, şi vieţi omeneşti?” Pentru cei pe care şarlatanul comunist i-a păcălit din nou reproduc o ştire publicată în presa din 20 iunie 2003: „Ieri, Parlamentul a aprobat solicitarea preşedintelui Ion Iliescu de trimitere în Irak a primilor aproape 700 de militari români.” Aşa, deci, pungaş bătrân, ai crezut că am uitat chiar toţi că şi tu ai făcut ce ai făcut.... Acum, că s-a terminat prost, cum era clar din capul locului că o să se termine, încerci, ca de fiecare dată, să te speli pe mâini – tu n-ai nicio vină pentru „acţiunea nesăbuită care ne-a costat vieţi omeneşti”. Dar dacă deznodământul ar fi fost altul – „o victorie măreaţă în lupta pentru pace, tovarăşi” – nu-i aşa că azi te-ai fi bătut cu cărămida în piept? Ai rămas, bătrâne, ce-ai fost o viaţă-ntreagă, o secătură comunistă. / De mai mult timp Traian Băsescu foloseşte ca maşină de serviciu o Dacia Logan – şi insistă să se ştie cât mai bine lucrul acesta. O face din populism, şi foarte probabil pe comisioane grase pentru reclamă? Bineînţeles că de aia o face. Dar ce e mai rău, lucrul ăsta sau că toţi ceilalţi ciocoi, de toate culorile politice, continuă cu luxul cel mai neruşinat? / Şi totuşi, încep să am dificultăţi tot mai serioase să mai înţeleg ce se întâmplă cu adevărat în România. În capul unui scurt comentariu postat pe blogul său, Principele Radu a reluat recent o aserţiune care a ridicat şi în alte rânduri semne de întrebare cu privire la adevăratele sale convingeri şi intenţii. Citez: „Nu aş dori ca mesajul meu să fie interpretat ca o critică adusă clasei politice. Dimpotrivă. Democraţia şi viaţa politică de tip european sunt un garant al viitorului. Clasa politică românească se deosebeşte puţin de cea europeană. Ceea ce ne face vulnerabili nu este nici democraţia nici politicienii români, ci felul în care ne raportăm la instituţiile publice, alegători şi aleşi”. (New York Magazin, 7 octombrie 2009)
Situaţiunea (XXXIII), articol publicat in anul 2009