În campania pentru un post vacant în nu ştiu ce colegiu din Bucureşti, liberalul Radu Stroe a spus despre contracandidatul său la deputăţie că „e un copil tânăr”. Greu trebuie să le mai fi fost sărmanilor electori să aleagă între un copil tânăr şi un prost stupid. / Aflăm dintr-o proprie mărturisire publică, făcută în urmă cu puţin timp, că Ion Caramitru a dat în 1990 două declaraţii false cu ajutorul cărora fostul politician Otto Weber şi soacra lui Mircea Geoană au obţinut certificate de revoluţionar (şi, drept consecinţă, frauduloase şi ele, beneficiile aferente). Prin cele două declaraţii – în care împricinatul ne-a invitat parcă să vedem doar o copleşitoare mizericordie revărsată dintr-un suflet mare de artist – s-a atestat ca adevărat un fapt despre care se ştia bine că este neadevărat: anume că Otto Weber şi Margareta Costea au participat la revoluţie. Din mărturisirile actorului dar şi din alte împrejurări legate de acest episod rezultă că recunoaşterea celor făcute în urmă cu douăzeci de ani – şi asumarea lor explicită, azi, drept „două greşeli mortale” – au urmat unor investigaţii jurnalistice ce descoperiseră deja falsul. Pare aproape sigur că, înainte să recunoască ce a făcut, Caramitru se va fi întrebat, hamletian desigur: Vor fi sau nu vor fi penale consecinţele recunoaşterii mele? Şi aproape la fel de sigur pare că răspunsul şi l-a dat, om cu minte şi foarte precaut, împreună cu un avocat: răspunderea penală pentru falsul în declaraţii comis în 1990 s-a prescris după trei ani, deci încă din 1993. Încât, cititorul a înţeles desigur, recunoaşterea recentă a faptelor nu mai putea să producă, penalmente, vreo consecinţă. Povestea va rămâne însă (peste cea a casei naţionalizate ocupată după 90, în detrimentul proprietarilor spoliaţi de comunişti) o altă umbră în biografia "post-comunistă" a acestui intelectual – mult mai onorabil, altminteri, decât unii dintre confraţii săi contemporani; dar şi, ce păcat, mai puţin onorabil decât ar fi putut să fie dacă n-ar fi fost cum a fost – şi a fost cum tocmai v-am povestit că a fost, căci dacă n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit. / Bătrânul şi dubiosul ţărănist Diaconescu (dovedit nu demult chiar cu angajamente la Securitate) a ieşit din adormire ca să facă ceea ce în lunile din urmă făcuseră mai toţi securiştii, să atace candidatura Principelui Radu la Preşedinţie. Pretinsul monarhist se făcea că nu ştie că respectiva candidatură era susţinută de însuşi Regele Mihai (dar şi de surorile lui Corneliu Coposu – cel căruia el i-a fost şi îi e un jalnic epigon). / Am scris recent despre strădania Securităţii de a-l împroşca cu noroi, prezentîndu-l drept colaborator al său, pe luptătorul anti-comunist Aurel Sergiu Marinescu. Doamna Manon Marinescu mi-a semnalat ulterior un număr de argumente în plus care fac încă şi mai flagrantă făcătura torţionarilor soţului său, un om condamnat la moarte de regimul comunist. Voi reţine aici numai unul singur – întrebîndu-mă în acelaşi timp care e diferenţa, dacă e vreuna, între securiştii diversionişti şi „ziariştii” care cu puţin timp în urmă au răspândit dezinformarea securistă fără să-şi pună niciuna din zecile de întrebări pe care ar fi trebuit să şi le pună. Şi fără să fi fost câtuşi de puţin interesaţi de argumentele cu care soţia lui Aurel Sergiu Marinescu a demontat matematic infama plăsmuire. Aşadar, în arhivele securiştilor pungaşi, cărora nu le-ar fi trecut în veac prin minte că în dosarele lor va mai putea umbla vreodată şi altcineva decât ei, apare o chitanţă care ar proba că Aurel Sergiu Marinescu a primit suma de 500 de lei pentru „colaborarea” sa. Numai că, pe de o parte, soţia fostului condamnat la moarte contestă în termenii cei mai categorici că semnătura de pe documentul Securităţii ar aparţine soţului ei iar pe de altă parte acelaşi document este datat cu numai câteva zile înaintea plecării definitive din ţară a lui Aurel Sergiu Marinescu, în octombrie 1974, la o dată la care acesta avea deja în buzunar paşaportul pentru Franţa. / E pur şi simplu fantastic cum Sistemului fesenist-securist îi reuşesc în continuare toate manipulările. În timpul dar şi după ultimele prezidenţiale, oameni inteligenţi şi neinteresaţi în vreun fel (tocmai aici e culmea nebuniei!) s-au pornit să dezbată încrâncenat că care securişti şi hoţi sunt mai securişti şi hoţi – ai lui Iliescu şi Geoană ori ai lui Băsescu? Care va să zică, diversiunea cea mai rudimentară posibil – a „scindării” FSN-ului şi a „luptei pe viaţă şi pe moarte” dintre facţiunile rezultat al diversiunii – face victime şi astăzi, după douăzeci de ani. Sigur că orice întreprindere vrînd să dovedească flagranta manipulare nu e decât ea însăşi o victorie a prestidigitatorilor securist-fesenişti. Şi totuşi, un exemplu tot am să dau. Una din tâlhăriile cele mai recente, dar şi mai odioase de după 1989 (de ordinul sutelor de milioane de euro), e cea comisă de Mihai Necolaiciuc, la Căile Ferate. Banditul a fost promovat până la locul crimei de Traian Băsescu şi Anca Boagiu (pupila actualului prezident şi succesoarea-i la Transporturi) iar jaful l-a comis în mandatul PSD-istului „duşman de moarte” Miron Mitrea. Cu alte cuvinte, „duşmanul de moarte” nu numai că l-a păstrat în funcţie pe omul lui Băsescu dar i-a mai şi patronat jaful, pentru ca apoi să-i asigure o retragere discretă şi onorabilă din post – existînd informaţii că l-ar fi ajutat chiar să fugă din ţară. Şi, să nu uit: s-a scris insistent că tâlharul, azi fugar prin America tăinuitoare, e rudă cu Preacurata şi Nevinovata Maria - însă consoarta Necuratului prezident a fost şi a rămas mai tăcută decât o lebădă mută. / Consiliul Superior al Magistraturii şi-a ales ca preşedintă o judecătoare fostă colaboratoare zeloasă a Securităţii. O elecţie ca o erecţie. (New York Magazin, 20 ianuarie 2010)
Situaţiunea (XXXVII), articol publicat in anul 2010