Scriam data trecută despre dilemele intelectuale ale celor care nu bagă de seamă manipularea atunci când vor să lămurească ei musai care securişti sunt mai securişti şi care comunişti mai comunişti în cele două facţii fesenist-securiste conduse azi de Iliescu şi Geoană, respectiv de Traian Băsescu. Suporterii prezidentului fost şef de agentură securistă la Anvers tună şi fulgeră pe motiv că tatăl lui Mircea Geoană a fost general în armată, în anii 80, dar se fac că n-au auzit că tatăl lui Băsescu a fost şi el, cum am mai scris, ofiţer de rang înalt, camarad de nădejde al comisarilor ocupanţi ai Armatei Roşii (dar şi al viitorului general criminal Milea). / A trecut mai bine de un an de când românii o duc tot mai greu, de când şomajul, sărăcia şi nesiguranţa zilei de mâine i-au adus pe mulţi în pragul disperării. Cine s-a uitat cât de cât atent la „dezbaterile” pe această temă din anul despre care vorbesc a putut să vadă că drept cauze ale nenorocirii au fost găsite oricare altele numai ceea ce, de două decenii, au făcut şi fac politicienii şi complicii lor nu: criză globală, FMI-ul odios, ursita nemiloasă a acestui neam fără un dram de noroc ş.cl. Că astfel procedează politicienii şi complicii lor (şi aşa zişii ziarişti şi analişti, aflaţi mai toţi în solda lor) e lucrul cel mai natural cu putinţă. Dar intelectualii, ei unde sunt şi de ce tac în continuare? / Cred nu pentru că L-am văzut pe Dumnezeu, ci pentru ca să-L văd. / Există un larg consens că, în cei patru ani de la înfiinţare, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România a avut o activitate notabilă. Organizată şi actualizată profesionist (dar parcă şi premonitoriu), pagina de internet a Institutului, ca să mă refer numai la ea, reprezintă o cronică mărturisind convingător despre realizările incontestabile ale acestei instituţii publice. O perioadă, la invitaţia pe care mi-a făcut-o Stejărel Olaru, directorul general al IICCR, m-am numărat printre „colaboratorii externi” ai Institutului; m-am ocupat mai ales de redactarea unor proiecte de acte normative iniţiate de Institut în domeniul său specific, respectiv de formularea unor acţiuni judiciare în câteva cazuri, unele foarte cunoscute, de abuzuri grave ale regimului comunist împotriva unora dintre contestatarii săi. Încât pot să confirm şi din această poziţie că percepţia cu privire la reuşitele instituţiei este deplin justificată. Toate acestea m-au făcut să mă uit cu atenţie la reacţiile provocate de intenţia Guvernului Boc şi a prezidentului Băsescu, dată ca sigură de varii surse, de a-l înlocui din funcţia de preşedinte al Institutului pe istoricul Marius Oprea (Oprea a vorbit despre faptul că la originea acestei intenţii s-ar afla inclusiv Vladimir Tismăneanu, această vedetă torpiloare – cea mai redutabilă, alături de Băsescu şi Sistema lui – a ceea ce ar fi trebuit să fie un adevărat proces al comunismului în România). Mai multe publicaţii s-au referit în termeni foarte critici la intenţia de demitere a lui Oprea iar câteva zeci de intelectuali au adresat primului ministru Boc un apel de a renunţa la intenţia sa. Pe contrasensul bunului simţ s-a situat şi de data aceasta, deloc întâmplător, revista 22. Cu aerul că nu ar prea agrea nici ea debarcarea lui Oprea, Rodica Palade, a scris un editorial care îmi pare a fi sintetizat toată otrava pe care de două decenii această oficină a manipulărilor super-rafinate a picurat-o în minţile şi sufletele românilor intelectuali. Prestidigitatoare şefă la organul Grupului pentru Dialog Social, Rodica Palade şi-a probat încă o dată măiestria. Încercînd să-şi mascheze reaua credinţă şi partizanatul (care de-a lungul anilor s-a dovedit atât de lucrativ pentru destui dintre fruntaşii gedesişti şi purtătorii lor de cuvânt), ea admite la un moment dat – sec, neavînd încotro şi parcă înghiţind o broască râioasă – că, citez, „Sigur că prin Institutul său Marius Oprea a realizat o seamă de lucruri excepţionale”. În rest, însă, bineînţeles, o pledoarie lungă şi otrăvită – dar şi vădit frauduloasă raţional, în raport cu enunţul tocmai citat – pentru demiterea lui Oprea. Argumentele? Două dintre ele, aproape la întâmplare, ajung oricărei judecăţi nepervertite încă şi neîntunecate de ură. Oprea a fost numit politic, de liberali, la conducerea Institutului şi e absolut firesc, scrie Palade, să plece printr-o decizie de aceeaşi natură a Guvernului Băsescu-Boc. Ea s-a întâlnit în acest punct cu marele Ioan T Morar însuşi – fostul propagandist comunist, situat după 1989, asemeni multor gedesişti (printre ei Rodica Palade), în tabăra celor servind intereselor cele mai tulburi şi aversiunii neîmpăcate faţă de partidele istorice şi anti-comunismul lor nesuferit; părînd că vrea să-i impute un pretins carierism politic, ea a punctat apartenenţa succesivă a lui Oprea – infamantă, nu-i aşa – la PNŢCD şi PNL. Prin justificarea foarte probabilei suprimări pe motive politice a lui Oprea, ziarista GDS face o demonstraţie de care nici nu mai era nevoie ca să se înţeleagă cam cât contează pentru asemenea oameni principiile de care au făcut atât caz vreme de două decenii: GDS şi revista 22 au fost până azi avocaţi constanţi ai nepolitizării şi profesionalizării instituţiilor publice. În sfârşit, Rodica Palade s-a pretat şi la o abjecţie care arată că, în partizanatul său exaltat, revista pe care o conduce nu mai este capabilă nici măcar să salveze aparenţele. Ea a reluat colportările din urmă cu ceva timp ale lui Traian Băsescu şi oamenilor lui (oamenii unui fost agent şef al regimului Ceauşescu în Occident) conform cărora Oprea ar fi fost colaborator al Securităţii – şi că certificatul ORNISS, de acces la informaţii clasificate, i-ar fi fost refuzat, reproduc formularea tipic securistă, „dintr-un motiv încă necunoscut”. Aş mai spune doar că, avînd în vedere că certificatele ORNISS sunt eliberate doar celor cărora le dau „avizul” ofiţerii SRI (moştenitorii Securităţii, deci), un certificat refuzat de indivizii în cauză mi se pare că are toate şansele ca în realitate să fie un certificat de maximă onorabilitate. / Să facem, acum şi aici, o reparaţiune târzie dar necesară: să mulţumim Americii pentru noua criză mondială cu care ne-a fericit. Şi să ne aducem aminte, cu aceeaşi recunoştinţă, că tot Americii îi datorăm şi cealaltă nenorocire globală, „Marea depresiune” de acum opt decenii – care în cele din urmă a condus, şi ea, la cea mai mare tragedie din istoria omenirii, al Doilea Război Mondial. Thank you, America! God Bless America! (New York Magazin, 17 februarie 2010)
Situaţiunea (XXXIX), articol publicat in anul 2010