Bineînţeles că orice om întreg la minte şi de bună credinţă a văzut bine că textul meu privind cazul Marino [tot pe această pagină a site-ului, "Despre cazul Marino (şi altele)"] nu a fost, cum pretinde Gabriel Andreescu, unul acuzator – dimpotrivă – la adresa fostului scriitor şi deţinut politic. Fostul meu coleg, un suflet tot mai pustiu şi chinuit, trebuia să răspundă şi el cumva reproşurilor pe care i le-am făcut în sensul că s-a raportat la acest caz atât de subiectiv şi necinstit – vezi ce am spus despre maniheismul radical al judecăţilor privindu-i pe fostul său prieten respectiv pe neprietenul Pleşu, ca şi despre ocolirea ranchiunoasă a comparării cazului Marino cu cel al lui Paul Goma. Dar decât s-o fi făcut cum a făcut-o, mai bine lipsă. În textul de săptămâna trecută din New York Magazin Andreescu a ajuns să scrie până şi că prin „compromisul” întâlnirilor în secret cu agenţii securişti Adrian Marino a reuşit, citez, să ajungă în bibliotecile occidentale, să realizeze astfel o mare operă intelectuală şi – mare atenţie mare! – „să promoveze cultura română”. Dacă poţi să crezi aşa ceva... Apucatul ăsta care de douăzeci de ani loveşte fără pic de discernământ în tot ce-i românesc a devenit dintr-o dată mare patriot şi nu mai poate de grija „culturii rrromâne”.
În povestea procesului cu Pleşu, da, comentariul „juristului” Renate Weber, pe care Andreescu l-a invocat entuziast în favorea sa, poate să aibă (şi cred că chiar are), în sine, relevanţa lui. Însă acelaşi comentariu nu are cum să şteargă actul bezmetic comis împotriva lui Pleşu, şi nici nu poate schimba ceva în cazierul judiciar al entuziastului. Toate acestea sunt de asemenea cu neputinţă oricâte porcării ar încerca Andreescu împotriva-mi. Sigur că, intrînd în armată, am depus jurământul pe care el mi-l impută. Dar asta-i problema? Exact acelaşi jurământ l-au depus toţi cei care au făcut armata înainte de 1989 (probabil şi inchizitorul meu, dacă o fi făcut armata). Poate să fie cineva nedemn pentru lucrul acesta? Dacă da, atunci eu zic să facem nişte liste şi cu şoimii patriei, cu pionerii şi uteciştii. Sau – de ce nu, urmîndu-l pe alienat – şi cu cei care au avut tipărită pe certificatele de naştere stema Republicii Socialiste România. Ca să intri la Drept (ca mine), mai zice Andreescu, „trebuia să fii agreat de organe”. Sigur, înainte de examen, era de completat şi depus o fişă „de cadre” (autobiografie, cred că îi zicea) în care era obligatoriu să treci toate datele tale socio-profesionale şi ale celorlalţi membri ai familiei, şi pe care, foarte posibil, „organele” le verificau atent; în paranteză fie spus acestor rigori a trebuit să se conformeze inclusiv „jurista” Renate Weber, însă imputaţia fiindu-mi adresată exclusiv arată odată în plus cam cu cine avem de-a face. Ce n-ai ştiut tu Andreescule, prostălău ranchiunos şi repezit ce eşti, e că la intrarea la Drept – o spun pentru tine, aici, pentru întâiaşi dată – în respectiva fişă (care e aproape sigur că se păstrează şi azi în arhive) eu am ascuns faptul că fratele meu era preot. Am riscat foarte mult, evident, dar în cele din urmă am reuşit să trec de vigilenţa „organelor” – peste aproape zece ani, însă, când eram deja bine în vizorul securiştilor, n-am mai făcut acelaşi lucru, la admiterea la Istorie, iar profesoara Zoe Petre, omul lor şi al Partidului, m-a ras.
În sfârşit, vreau să înţelegi că îţi spun toate aceste lucruri nu pentru ca să mă spovedesc ţie. Înainte de 1989, pe măsura modestului meu curaj şi a mijloacelor pe care le-am avut, am fost o persoană deloc comodă securiştilor şi activiştilor de partid – drept pentru care, mai ales profesional, am şi încasat cu vârf şi îndesat. Am vorbit altădată mai în detaliu despre aceste lucruri şi nu mă voi repeta aici. Ceea ce am făcut înainte de 1989, dar şi după, îmi dă dreptul să refuz orice judecată din partea cuiva ca tine. În ce te priveşte, legat de perioada comunistă – până la proba contrară (ce nu ne apare câtuşi de puţin improbabilă – am spus şi lucrul acesta altădată) – pot să am un anumit respect. Pe care mi-l pierd însă instant când mă uit la ce ai făcut după. [În vara anului 2014 avea să se afle că din 2003 Andreescu se recăsătorise cu Daniela Ghiţescu, fostă agentă a Securităţii la Ambasada Olandei de la Bucureşti.]
Nu mi-ar ajunge zeci de pagini să scriu. Tu şi ce care au făcut ce ai făcut tu nu aveţi dreptul să judecaţi decât pe cei asemeni vouă. Pe cei care, asemeni vouă, „intelectuali democraţi”, v-aţi făcut că nu vedeţi bătaia de joc îndurată de ţara voastră de la mafia securist-comunistă. V-aţi uitat în partea cealaltă făcîndu-vă cu nu vedeţi ce se întâmplă şi alegîndu-vă teme care să nu-i deranjeze cu ceva pe politicieni şi pe ceilalţi gangsteri ai tranziţiei (Vântu, Patriciu, Voiculescu, Păunescu şi ceilalţi), de la care aţi mâncat şi mâncaţi o pâine atât de albă. Aţi încasat onorarii grase de la ei pe o „publicistică” ocolind cu grijă orice cuvânt despre jaful şi celelalte fărădelegi pe care le-au făcut. Alţii aţi primit grămezi de bani publici pentru fundaţiile voastre familiale ori aţi „privatizat” ziare şi edituri, cu voie de la cei pe care nu i-aţi supărat cu aproape nimic şi după reţetele copiate de la gansterii tranziţiei. Aţi fost mulţumiţi să ştiţi că sunteţi un pic mai culţi şi mai necompromişi decât „elita conducătoare”, decât Iliescu, Băsescu şi ai lor, şi v-aţi făcut că nu înţelegeţi, secături patriotarde, cât de odios a fost şi este împotriva intereselor ţării voastre să-i susţineţi – inclusiv prin tăceri complice – pe ei şi nu pe Regele Mihai. Aţi înăbuşit şi încercat să discreditaţi puţinele voci critice din organizaţiile civice, pentru ca apoi să le transformaţi şi pe acestea din urmă în fantoşele cele mai derizorii ale celor mai nedemne interese. Aţi mimat protestul (sau încă şi mai rău) atunci când politicienii de pe urma cărora aţi profitat şi profitaţi m-au anihilat – cu consecinţele care astăzi se resimt aproape dramatic (şi pe care le treceţi de asemenea sub tăcere) – în practic singura încercare serioasă de a stăvili jaful la cel mai înalt nivel. Cam în acelaşi fel v-aţi făcut plăcuţi şi unor cancelarii apusene, contra multor burse şi voiajuri pentru voi şi copiii voştri – adu-ţi aminte numai de pledoaria delirantă, şi interesată în sensul în care spun, pe care ai făcut-o în favoarea războiului criminal din Irak (de care astăzi se dezic dezgustaţi până şi autorii lui). „Opozant al regimului comunist”, de douăzeci de ani, tu şi alţii asemenea ţie, l-aţi atacat şi îl atacaţi necontenit pe Paul Goma (mai zelos decât tine a făcut-o numai generalul Pleşiţă însuşi). „Opozant al regimului comunist”, în „post-comunism” te-ai împlinit „profesional” şi financiar ca profesor de-nu-se-ştie-bine-ce la SNSPA, la oficina de stat, cu fonduri uriaşe, a securiştilor „profesori”.
Şi după toate câte aţi făcut încă mai îndrăzniţi să judecaţi voi pe alţii? Să fiţi voi şi procurori şi judecători? Să faceţi voi „proces comunismului”, „post-comunismului” şi la toate câte au fost şi vor mai fi? Cu ce autoritate, mă rog? Ce ce drept, impostori fără ruşine? (New York Magazin, 9 iunie 2010)
Pentru acest articol, Gabriel Andreescu mi-a deschis două procese, unul penal şi altul civil - pentru detalii se pot vedea, tot pe această pagină a site-ului, articolul în trei părţi "Cu gândirea la cremenal" iar pe pagina de Documente/ Alte documente "Procesele intentate de profesorul universitar Gabriel Andreescu".
Cu ce drept, impostorilor?, articol publicat in anul 2010