Contextul
În ediţia din 9 iunie curent am răspuns acuzelor şi insinuărilor cu care Gabriel Andreescu mă vizase în textul său cu o săptămână înainte. Am arătat mai ales de ce „interlocutorul” era nedrept în ceea ce scrisese, dar şi motivele din care nu-i recunoşteam vreo autoritate – morală mai ales – în ceea ce făcea. Urmarea? M-am trezit denuţat prin e-mailuri colegilor de la Centrul de resurse juridice şi avertizat cu un posibil proces. Absurdul gestului, deplin specific autorului, mă scuteşte de orice comentariu privitor strict la acesta. Simt în schimb nevoia să fiu mai explicit în legătură cu referirile – nicicum calomnioase, cum el susţine – pe care le-am făcut la adresa lui Andreescu. În prealabil, însă, aş pune puţin lucrurile în context.
Absolut de fiecare dată când s-a referit la schimbul de replici pe care le-am avut în ultimii ani (şi au fost câteva, este adevărat), pârâşul meu a vorbit despre „o ciudată campanie a lui Valerian Stan la adresa mea”.
În realitate însă lucrurile stau aşa. De la sfârşitul anului 1990, când ne-am întâlnit pentru prima oară la Alianţa Civică, şi până în vara lui 2003, m-am aflat cu Gabriel Andreescu (la AC mai întâi şi apoi la APADOR) într-o relaţie destul de strânsă (de prietenie chiar, cel puţin în aprecierea mea din toţi acei ani). Pentru ca în iunie 2003 să mă văd atacat din senin, în presă, de prietenul şi colegul meu de birou [În vara anului 2014 avea să se afle că din 2003 Andreescu se recăsătorise cu Daniela Ghiţescu, fostă agentă a Securităţii la Ambasada Olandei de la Bucureşti]. Dan Pavel şi Emil Constantinescu scoseseră în acea perioadă, aproape concomitent şi părînd că deloc întâmplător, două volume în care era colportată o calomnie securistică ce voia să pună sub semnul întrebării ceea ce făcusem după 1990 în CADA, la Alianţa Civică şi la Departamentul de Control al Guvernului (în mandatul coaliţiei CDR-PD-UDMR). În cartea sa Pavel scrisese inclusiv că aş fi fost vinovat de sinuciderea „persoanei care făcea curat la Alianţa Civică”, şi că lucrul acesta rezulta din scrisoarea lăsată de persoana în cauză înaintea gestului fatal. Cum aproape o minune a făcut să-mi parvină şi să păstrez peste ani o copie a scrisorii respective, în procesul deschis calomniatorului meu am putut să fac această probă decisivă. Imediat după apariţia cărţii am arătat colegului de la APADOR documentul ce proba oroarea comisă de Dan Pavel (mai târziu aveam să aflu un lucru mai puţin ştiut, cei doi se aflau de mult timp într-o relaţie foarte strânsă). Ceea ce, a doua zi, la lansarea cărţii, nu avea să-l împiedice câtuşi de puţin – pe intelectualul celor mai exigente standarde etice – să afirme, cu o seninătate tulburătoare, că volumul cu oroarea era nici mai mult nici mai puţin decât „o carte remarcabiă” (vezi ziarul Ziua din 18 iunie 2003, „CDR s-a strâns în păr la vechiul sediu”). Pentru ca, puţine zile după, într-un text din Observator cultural (numărul 171/iunie 2003, „O istorie cu miză a Convenţiei Democratice”), să reclame că „subiectul” acuzelor cu care eram vizat („într-un volum cu o asemenea miză”!) – acuze despre care ştia prea bine că nu sunt altceva decât nişte calomnii nemernice – „va trebui, cândva, tranşat”.
Un al doilea atac neaşteptat s-a produs în primăvara lui 2004. Cu ocazia unei polemici pe care o purta prin „scrisori deschise”, pe teme strict actuale la acel moment, cu colega noastră de la APADOR, Smaranda Enache, Andreescu s-a teleportat brusc în trecut şi, referindu-se la episodul în care am fost demis de la Departamentul de Control al Guvernului, l-a numit, cu un reproş evident, "momentul în care Valerian Stan pornise lupta cu Traian Băsescu" („Un roman epistolar”, în revista Timpul nr 4 din aprilie 2004). Cât de injust era noul gest al colegului şi prietenului meu se poate înţelege mai ales din următoarele două împrejurări. Prima: era demult de notorietate faptul că principalii doi responsabili guvernamentali care deciseseră înlăturarea mea de la DCG, prim ministrul Ciorbea şi ministrul Transporturilor Traian Băsescu, asumaseră propriul act ca pe o greşeală (cel dintâi o făcuse în termenii “cea de-a doua mare greşeală a mandatului meu de prim ministru, reprezentînd prima cedare majoră în faţa şantajului PD” iar celălalt vorbise despre “un incident regretabil”). A doua: încă înainte ca Victor Ciorbea şi Băsescu să-şi exprime părerea de rău pentru ce făcuseră, Gabriel Andreescu, asemeni multor intelectuali importanţi, comentatori şi ziarişti, deplânsese şi el cele întâmplate atunci – redau un pasaj din articolul său „Cazul Valerian Stan: compromis şi moralitate” din ediţia 9-15 septembrie 1997 a revistei 22: "Repartizarea unor locuinţe de serviciu pe vremea prim ministeriatului lui Petre Roman nu este în acord cu prevederile Decretului-lege din 1989 privind funcţionarea Guvernului României. Era firesc să pui astfel la punct, prin mijloace administrative, acolo unde era cazul, situaţia locuinţelor de serviciu ale membrilor PD. Nu ar fi servit oare cel mai bine partidul o colaborare a PD cu Valerian Stan, în rezolvarea acestei situaţii? Nu ar fi fost prezenţa lui Valerian Stan în înalta sa funcţie un capital pentru coaliţie?"
În sfârşit, nu am dus şi nu duc vreo campanie împotriva lui Gabriel Andreescu. Singurul lucru pe care l-am făcut din momentul în care fostul meu prieten a ales să mă atace cu atâta rea credinţă a fost să răspund acestei noi (şi abia ea ciudată) atitudini. Gabriel Andreescu a replicat la rându-i şi, în mod firesc, pe parcursul a aproape şase ani s-a ajuns ca „polemica” dintre noi să consemneze trei sau patru episoade. Atunci când am răspuns acuzaţiilor ce-mi erau aduse, dar şi de fiecare dată când m-am raportat critic la alte atitudini publice ale fostului coleg, am fost strict riguros cu adevărul faptic şi cât am putut de diligent cu dreptatea din propriile-mi judecăţi. Ceea ce din păcate n-a făcut mereu şi „interlocutorul meu” – şi aş da şi două exemple în acest sens. Primul, foarte recent, când mi-a imputat că la Drept am fost admis întrucât eram „agreat de organe” (de „organele” regimului comunist) – în „Despre procesul de calomnie intentat de Andrei Pleşu”, New York Magazin, 2 iunie 2010. Dacă – dintr-un minim respect pentru adevăr, dar şi dacă din cele câteva procese de calomnie prin care a trecut deja până acum ar fi învăţat ceva – detractorul meu ar fi încercat să se documenteze cât de cât înainte să lanseze şi această nouă acuzaţie, ar fi aflat că la Drept am fost acceptat (spre deosebire de Istorie, peste mai mulţi ani) pentru că pur şi simplu mi-am asumat riscul, deloc neglijabil în acei ani, de a ascunde în actele cerute de „organe” că fratele meu era preot. La fel, cu ceva mai mult timp în urmă, vrînd să fie credibil în încercarea de a mă prezenta drept un "dogmatic ortodoxist", el nu a ezitat să dea nedreptei caracterizări inclusiv o explicaţie "ereditară", anume că aş fi "fiu de preot" („Scrisoare deschisă”, publicată în Timpul nr 10/2005 şi în New York Magazin) – deşi, vorbindu-i până atunci nu o dată despre părinţii mei, ştia bine că lucrul acesta era neadevărat. Semnificativ îmi pare a fi, ca să închei, şi faptul că în timp ce New York Magazin i-a publicat de fiecare dată replicile la ceea ce scrisesem, reciproca n-a fost câtuşi de puţin valabilă; mă refer la revista Timpul, cu care „preopinentul” colabora în acea perioadă. (New York Magazin, 7 iulie 2010)
Pentru detalii privind procesele pe care mi le-a deschis Gabriel Andreescu, pe pagina de Documente/ Alte documente a site-ului se poate vedea materialul "Procesele intentate de profesorul universitar Gabriel Andreescu".
Cu gândirea la cremenal (I) , articol publicat in anul 2010