„Proba verităţii”?
Bineînţeles că, fiind vorba despre nişte articole de presă, este inadmisibil să se pretindă ca aprecierile critice la adresa comportamentului public al lui Gabriel Andreescu să fi fost formulate numai sub condiţia demonstrării veridicităţii lor (o spune mai ales Curtea europeană a drepturilor omului în bogata şi constanta sa jurisprudenţă). Cu toate acestea, nimic din cele ce am scris nu e neadevărat, calomnios ori depăşind în alt mod limitele acceptabile ale exerciţiului libertăţii presei.
Neatent şi impulsiv, fostul meu coleg mi-a reproşat că l-am numit „alienat” – cu sensul de „alienat mintal”, la care el trimite în mod clar atunci când îmi impută calificativul în raport cu implicarea organizaţiei din care fac parte „în cauza persoanelor cu dizabilităţi mintale”. Desigur că sensul nu a fost acesta, ci acela de „înstrăinat, rupt sufleteşte de cineva etc”. „Alienat” are şi acest sens, şi chiar nu am eu vreo vină că interlocutorul meu nu se află în cele mai bune relaţii cu limba română. Să fi fost numai un pic mai atent, el ar fi băgat uşor de seamă că respectiva caracterizare era perfect consecventă cu cea de la începutul articolului meu, prin care îl numisem „un suflet pustiu”. Îmi cere apărătorul libertăţii de exprimare explicaţii până şi pentru judecăţile de valoare? Dacă da (şi e clar că o face de vreme ce ameninţă cu Justiţia), iată câteva exemple dintr-un foarte lung şir. În februarie 2001, Gabriel Andreescu a fost exclus din GDS pentru atacul public împotriva colegului Andrei Pleşu. La scurt timp după ce i-a fost anunţată încetarea colaborării (foarte lucrativă) cu ziarul Ziua al lui Sorin Ovidiu Vântu, el avea să vorbească public în termeni foarte duri despre foştii colegi şi „mizeriile din ziarul <meu>” („Scrisoare deschisă”, 10 februarie 2008). Absolut la fel a procedat şi în cazul revistei 22, lansînd după despărţire atacuri împotriva foştilor colegi (de exemplu, "Manipularea intelectualilor", în Ziua din 8 martie 2000, „Replică”, în Observator cultural 52 din februarie 2001 etc etc). Nu au fost şi nu sunt aceste „rupturi” şi „înstrăinări” de foştii colegi o „alienare” a acuzatorului meu? Bineînţeles că da. Evident, e dreptul suveran al „alienatului” – dar şi al meu şi al oricui altcuiva – să se rupă de câţi colegi şi prieteni pofteşte. În neregulă e doar să interzici cuiva, sub ameninţarea cu tribunalul, să pună în discuţie asemenea atitudini, parte a unui comportament public.
Am găsit nesinceră grija neaşteptată a fostului coleg pentru „cultura română” (în contextul pledoariei în apărarea lui Adrian Marino). Am comis o crimă? Pentru a-şi apăra fostul prieten, acuzatorul meu şi nemilosul anti-securist de până atunci justifica ceea ce el însuşi a numit compromisul făcut de Adrian Marino de a se întâlni în secret cu ofiţerii de Securitate prin aceea că, în acest fel, fostul scriitor ar fi reuşit să ajungă la bibliotecile din Occident, să realizeze o mare operă intelectuală şi „să promoveze cultura română”. Poate oare să nu ridice semne de întrebare o asemenea explicaţie în condiţiile în care e de o largă notorietate ostilitatea dintotdeauna a autorului ei faţă de „cultura română” şi de mai tot ce e românesc? Exemple? Nenumărate! Între ele, o adevărată campanie, nici măcar disimulată, din vara lui 2000 – în fapt o incriminare adusă în bloc „culturii române”, care s-ar situa împotriva principiilor „corectitudinii politice” şi „acţiunilor afirmative”. Vezi textele denunţînd „cultura română” (inclusiv pentru că ar fi anti-americană) şi purtînd titluri atât de generalizatoare (şi nedrepte inclusiv prin aceasta) precum „Cultura română împotriva acţiunii afirmative”, respectiv „Cultura română împotriva corectitudinii politice” în Observator cultural din 20 iulie şi 26 august 2000.
Alte gesturi ale lui Gabriel Andreescu au stârnit nedumerire şi au fost aspru criticate pentru deserviciile pe care se aprecia că le aduceau deopotrivă organizaţiilor din care el făcea parte dar şi anumitor „interese româneşti”. În primăvara lui 1995, de pildă, conducerea centrală a Alianţei Civice s-a văzut nevoită să se delimiteze public de vicepreşedintele său care nu mai contenea cu tot felul de „declaraţii şi lucrări”, în numele Convenţiei Democratice (din care AC făcea parte), pe tema extrem de disputatei la acea dată „negocieri” a tratatului de bază româno-ungar (Agenda Alianţei Civice, nr 18/1995, pagina 5). În exact aceeaşi perioadă, exact aceleaşi probleme şi în legătură cu un alt „studiu” care l-a avut co-autor pe tema "Relaţiei României cu Republica Moldova". Reproşurile aproape generalizate venind şi pe această temă dinspre colegii de la AC aveau să-l facă să părăsească peste ceva timp organizaţia. Criticile colegilor de la AC (dar şi de la GDS) – pe care le va recunoaşte el însuşi, public, peste ani (între altele în interviul din „Prăvălia culturală”, amintit săptămâna trecută) – erau destul de asemănătoare celor pe care avea să le facă mai târziu şi un expert recunoscut al domeniului, cercetătorul şi conferenţiarul universitar (la Universitatea din Bucureşti) Dan Dungaciu. Expertul favorit al liderilor politici sau de opinie ai Partidului Comuniştilor aflat acum la putere la Chişinău, scria Dan Dungaciu, este Gabriel Andreescu, iar textul preferat al echipei istoricilor oficiali ai regimului comunist este, de departe, "Relaţia României cu Republica Moldova", în special pentru că acredita ideea unei "minorităţi româneşti" în Republica Moldova (Dan Dungaciu, “Moldova, România şi provocările regionale ale integrării euro-atlantice. Relaţia cu Republica Moldova şi posibile consecinţe pe termen scurt şi mediu”, Bucureşti, martie 2004).
Textul prin care se dovedeşte că am zădărît cenzorul din activistul libertăţii de exprimare îi mai aducea acestuia şi alte critici. Anti-comunist şi anti-securist declarat, Gabriel Andreescu nu are de mai mulţi ani nicio problemă – mai ales dacă salariul de la stat e de lux – să fie coleg, dimpreună cu fiul său, la Academia Ştefan Gheorghiu pe stil nou (SNSPA), cu corifei ai propagandei comuniste ori cu securişti de toate gradele („fondatorii” Vasile Secăreş, Ioan Mircea Paşcu şi atâţia alţii), din mâna cărora şi-a luat până şi nu ştiu ce diplomă de „doctor în ştiinţe”.
Avantajele materiale (dar nu numai) par să-l fi mobilizat şi către alte poziţii ce nu prea rimau deloc cu standardele pe care el însuşi le urcase declarativ atât de sus în etica publică. Faţă cu investigaţiile tot mai extinse – şi, pare-se, tot mai stresante – ale ziariştilor, în primăvara lui 2007 Gabriel Andreescu a recunoscut (în „Acţionar la Humanitas SA”, Ziua, 22 martie 2007) că alături de colegul de la GDS Liiceanu „pusese bazele” Editurii Humanitas – căreia un alt coleg de la GDS, Andrei Pleşu, ministrul Culturii în epocă, avea să-i dea în dar Editura Politică (pe scurt, celebra „privatizare” ciocoiască a fostei mari Edituri de stat). Iar toate acestea se întâmplau ca din întâmplare chiar „la începutul anului 1990” (cum ne-o spune tot Andreescu), când nebăgarea de seamă a românilor vânători de terorişti la chemarea lui Iliescu era maximă – dar şi când, să vezi altă întâmplare, colegul colegilor săi (Andreescu, chiar el!) era membru al FSN-ului atotputernic. Cu ocazia numitei spovedanii am mai aflat şi că „fondatorul” avea la Humanitas şi calitatea de acţionar. Un acţionar care acum implora să fie crezut că nu ştiuse absolut nimic despre pomenile primite de la stat de extrem de bogata Editură – pe care presa tocmai le descoperise iar el le denunţa indignat, citez: „Reprezintă o parazitare a interesului particular pe seama celui general – într-o societate decentă, ele se susţin reciproc – genul de abuz pe care cei ce cred în democraţie îl denunţă neîncetat de 17 ani şcl şcl”. Se prea poate ca disocierea, survenită totuşi atât de târziu, să fi fost sinceră. Însă, întreb, „fondatorul” şi „acţionarul” Humanitas, un judecător neînduplecat când e vorba de alţii, să nu aibă chiar nimic să-şi reproşeze pentru cele întâmplate?
Şi, în sfârşit – pentru că până şi o „polemică” cu Gabriel Andreescu trebuie să aibă un sfârşit – un ultim exemplu. Cunoscut mai dintotdeauna pentru filo-americanismul său (cam dogmatic şi cu resorturi destul de neclare), în anii mandatului al doilea al straşnicului Bush jr sentimentele fostului meu coleg au erupt pur şi simplu – lucru destul de ciudat dacă ne amintim că în exact acei ani facţia coreligionară carpato-danubiano-pontică (dar şi universală, am putea pentru ca să zicem) tocmai se demobiliza şi devenea tot mai ambetată de la o zi la alta. Aşa se face că, la momentul invadării Irakului, filo-americanul nostru s-a pornit într-o pledoarie aiuritoare în favoarea războiului nimicitor. Ceea ce nu îndrăzneau să scrie, la Washington, nici chiar cei care îşi târau ţara într-o aventură atât de oribilă scria la Bucureşti Gabriel Andreescu. În timp ce bună parte a comunităţii mondiale se opunea violării regulilor internaţionale, el scria în articole kilometrice, din care voi da numai o mostră, că, deşi este adevărat ce spun adversarii războiului, că prin invadarea Irakului Statele Unite încalcă dreptul internaţional, „prin asta nu se răspunde şi la întrebarea dacă acest sistem” (al ONU, nota mea) „este unul bun, dacă nu trebuie cumva încălcat”. Aceleaşi peroraţii şi în lunile următoare, însă tot mai agresive şi mai acuzatoare împotriva „pacifiştilor”, cu toţii, cum altfel, nişte anti-americani obtuzi şi rău voitori (între ei şi George Soros, altminteri finanţator generos al unor ONG-uri dedicate neduplicitar valorilor societăţii deschise şi drepturilor omului, de la care Gabriel încasa senin onorarii foarte bune). Ce a urmat ştim. Războiul a lăsat în urmă un Irak devastat şi în haos total. Numărul civililor irakieni ucişi nu este cunoscut (sunt evaluări între 60.000 şi de zece ori mai mult). Au murit peste 3.200 de militari americani iar cheltuielile din bugetul american sunt evaluate la 351 miliarde de dolari (iar oficios de vreo 6 ori pe-atât). Fostul preşedinte american a anunţat post factum că cel mai mare regret al mandatului său îl constituie erorile propriilor servicii de informaţii care au dus la intervenţia din Irak. Colin Powel, fostul Secretar de stat, dar şi alţi înalţi responsabili ai acelei Administraţii au deplâns şi ei războiul care a făcut atâta rău (Joseph Collins, adjunct al Secretarului Apărării Rumsfeld: "Dacă măsurăm războiul din Irak în sânge şi banii cheltuiţi, a devenit un război major şi un dezastru imens"). Dar războiul şi propaganda în favoarea lui n-au adus tuturor nenorociri. Un exemplu, fiul numitului propagandist (el însuşi beneficiar de „vizite de studii” şi alte multe voiajuri peste Ocean) avea să obţină (2005-2006) o mult râvnită bursă Fulbright finanţată de Guvernul războinicului Bush.
PS În „Dreptul la replică” din 16 iunie ["Despre procesul de calomnie intentat de Andrei Pleşu. Tema colaborării cu Securitatea"], trimis New York Magazin ca urmare a textului meu din 9 iunie, Gabriel Andreescu s-a referit la un fapt care în materialul respectiv fusese cu totul marginal, procesul său cu Gabriel Pleşu – iar pentru restul a ales să mă denunţe colegilor şi să ameninţe cu Justiţia. Cu intenţia de a-şi face reclamă pentru „victoria” de la Strasbourg, el a scris: “Curtea a acceptat integral cererile petentului” (ale sale) „privitoare la cheltuielile de judecată, la pagubele materiale şi la daunele morale, deşi acest fapt nu este chiar obişnuit”. Până când şi dacă mă voi asigura că procedînd altfel nu voi face mai mult rău decât bine, mă rezum să confirm aici că, da, „victoria” în chestiune e într-adevăr „neobişnuită” – dar şi mult mai mult decât atât! (New York Magazin, 21 iulie 2010)
Pentru detalii privind procesele pe care mi le-a deschis Gabriel Andreescu, pe pagina de Documente/ Alte documente a site-ului se poate vedea materialul "Procesele intentate de profesorul universitar Gabriel Andreescu".
Cu gândirea la cremenal (III), articol publicat in anul 2010