O filipică absurdă

Revin asupra unei chestiuni a cărei reluare, la noi, se dovedeşte a nu fi niciodată de prisos. De data aceasta m-a obligat să revin o declaraţie recentă a istoricului Neagu Djuvara. La sfârşitul anului trecut el a făcut câteva afirmaţii prin care a contrazis mai tot ce ne spusese până atunci, când asumase în repetate rânduri, declarativ, opţiunea monarhică.

Eu sunt foarte monarhist, a spus el recent, însă în momentul de faţă situaţia de la noi e foarte nefericită. De ce? Iată explicaţiile pe care istoricul le-a dat unui ziarist interesat de părerea sa la zi despre Monarhia românească: „Regele Mihai nu a avut băieţi iar ca Principesa Margareta să urmeze Regelui ar trebui mai întâi schimbată Constituţia din 1923, care nu prevede succesiunea prin femei. Principesa Margareta şi Principele Radu ar fi trebuit să-l înfieze pe Principele Nicolae, să-l aducă în ţară, să se românizeze şi să înveţe. Dar ei nu au procedat aşa, l-au lăsat sa vagabondeze în omenirea întreagă, să nu facă studii temeinice, să nu ştie limba română, şi toate astea bănuiesc că din cauza ambiţiilor personale ale lui Margareta (sic!) şi ale lui Radu Duda. După părerea mea, spus verde în faţă, Radu Duda este cioclul Monarhiei române. Nu-mi place deloc acest personaj care a intrat în Familia Regală, dar nu a servit-o deloc. Dimpotrivă, faptul ca şi-a pus candidatura la Preşedinţie, a făcut din asta un piedestal pentru a se împinge el înainte şi a face carieră. Nu îmi place deloc cum se comportă. De ce nu l-au adoptat pe Nicolae? Asta era singura soluţie pentru viitor. Aşa că în momentul de faţă nu mai văd şanse de restabilire a Monarhiei în România, care ar fi fost o soluţie acum 20 de ani”.

Pare greu de explicat cum de un om ca Neagu Djuvara a putut să recapituleze în doar câteva fraze mai toată reaua credinţă cu care cei ce au toate motivele să se teamă de reintrarea în normalitate a ţării au tratat, după 1989, chestiunea monarhică. D-l Djuvara se numără printre regaliştii apostaţi mai ales din frustrări personale, care şi-au găsit consolarea reproşînd Regelui că în decembrie 2007 a renunţat la principiul Legii Salice (succesiunea la tron exclusiv masculină). La momentul respectiv, Regele a explicat cât se poate de convingător (inclusiv prin Normele fundamentale ale Familiei Regale) decizia luată: „Legea Salică nu mai corespundea nici drepturilor din Europa de astăzi, nici valorilor societăţii româneşti”. De altfel, decizia în cauză, stabilind succesiunea după principiul preferinţei pentru primogenitura de sex masculin, încă poate fi discutată sub aspectul conformităţii cu „standardele” europene. Dar nouă ne place mai mult să bombănim decât să ne batem capul cu, de pildă, filosofia prevederilor din articolul 4 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi din Protocolul 12 la aceeaşi Conveţie. Sigur că da, nimeni nu poate şi nu trebuie să ceară d-lui Djuvara să renunţe la opiniile sale. Însă aceasta este una, şi cu totul alta este ca, pornind de la ele – ori, încă şi mai rău, transformîndu-le în pretext – să îţi arogi dreptul unor judecăţi nu doar flagrant nedrepte şi vexatorii dar şi prezumţioase şi profund inadecvate contextual.

Filipica d-lui Djuvara constituie, în chestiune, un material didactic rarisim, în principal mulţumită modului în care cele numai câteva fraze ale sale reuşesc să îngemăneze falsele probleme (inventate parcă anume pentru a servi şi ele ca motiv de gâlceavă), procesele de intenţie şi limbajul necuviincios. Concret, de pildă, dacă problema chiar asta ar fi, că (fără să-l consulte pe d-l Djuvara) Regele a decis să se renunţe la principiul Legii Salice, de ce restabilirea Monarhiei ar fi fost „o soluţie” doar „acum 20 de ani”, şi nu şi acum 10 ani, să zicem, ori la această dată sau oricând în viitor, cât Regele va mai fi în viaţă – de vreme ce problema „modificării mai întâi a Constituţiei din 1923” nu ar mai fi avut de ce să se pună? Apoi, este d-l Djuvara foarte sigur că Principele Nicolae chiar a fost lăsat să vagabondeze prin întreaga lume, să nu-şi facă studiile şi să nu ştie limba română? Şi dacă nu, îşi dă el seama că, procedînd astfel, riscă să fie un colportor? „Bănuiesc că toate acestea s-au întâmplat din cauza ambiţiilor personale ale lui Margareta şi ale lui Radu Duda”. Este acesta, întreb, un enunţ care face cinste unui istoric, unui intelectual cu o ascendenţă aristocratică şi patriotică precum cea pe care d-l Djuvara o revendică neîncetat şi atât de vocal?

„Radu Duda a intrat în Familia Regală însă nu a servit-o deloc”. Parcă nimic nu probează mai grăitor decât această afirmaţie reaua credinţă a istoricului. D-l Djuvara îşi va fi spus probabil că afirmînd ce a afirmat nu riscă prea multe de vreme ce înaintea lui s-au exprimat în cam aceeaşi termeni Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu înşişi (dar şi Vadim Tudor, ca să fim riguroşi). Cine înţelege cât de flagrant şi injust este neadevărul la care mă refer înţelege bine şi de ce spun că acesta nici nu este în fapt un neadevăr, ci o insultă la fel de infamă ca aceea potrivit căreia Principele Radu „este cioclul Monarhiei române”. Ajuns aici, aş vrea să spun şi că greu de înţeles nu este atât că Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi Neagu Djuvara au vorbit şi vorbesc astfel despre Principele Radu. Greu de înţeles este de ce aproape nimeni dintre „elitele noastre intelectuale” nu spune un singur cuvânt despre prezenţa tot mai consistentă şi meritorie a Principelui Radu în viaţa publică din România şi despre contribuţia sa incontestabilă la consolidarea şi reuşitele tot mai importante ale Casei noastre Regale. Nu voi insista nici eu, aici, asupra acestei chestiuni. Şi asta şi pentru că oricine este interesat poate să găsească în arhiva (inclusiv electronică) a Casei Regale (şi a Principelui însuşi), dar şi în librării, în biblioteci, în presă ori în alte zeci sau sute de pagini de internet absolut toate informaţiile despre ceea ce Principele Radu a făcut şi a scris (inclusiv despre ceea ce a făcut) în cei aproape 15 ani de când a devenit membru al Casei Regale.

Deşi sunt sigur că istoricii (probabil din generaţiile urmînd d-lui Djuvara) vor pune şi lucrul acesta la punct, aş spune două cuvinte despre „candidatura la Preşedinţie” a Principelui, dezavuată de unii din rea credinţă iar de alţii (Ion Caramitru, de exemplu, un regalist admirabil) dintr-o greşită înţelegere. Chiar dacă în realitate nu va fi fost gândită cu acest scop (nu putem şti acest lucru), „candidatura la Preşedinţie” şi cele ce au urmat au constituit, în vacarmul din societatea românească, o magistrală punere sub reflectoare a Casei Regale. O punere sub reflectoare ce a reuşit să spună românilor un lucru extrem de important, anume că există alternativă la situaţia nefericită de astăzi, că ţara lor ar putea arăta şi altfel. Prestaţia strălucită a Principelui, pe care nici cei mai neîmpăcaţi adversari nu au putut-o contesta, a fost pentru mulţi români o mare şi foarte plăcută supriză – iar faptul acesta (monarhiştii defetişti pot să stea şi ei liniştiţi) a avut şi va continua să aibă consecinţe dintre cele mai importante. „Candidatura” şi lunile care au urmat au constituit un excelent prilej (un „pretext”, în înţelesul pe care acest cuvânt mi se pare că îl reclamă aici) în care un membru („nedinastic”!) al Familiei Regale a putut vorbi despre cauzele din care România a ajuns în situaţia de astăzi, despre viziunea Casei Regale, despre soluţii şi proiecte, în termeni pe care Regele şi ceilalţi membri, „dinastici”, ai Familiei – foarte riguroşi, pe bună dreptate, cu propriul statut – nu şi-i puteau îngădui întocmai.

Nu văd un lucru mai raţional decât ca cineva care „este foarte monarhist” să aibă încredere în înţelepciunea şi bunele intenţii ale Regelui şi Familiei sale. Oare nu este istoria noastră mai veche ori mai recentă plină de argumente care îi îndeamnă mai ales pe cei ce „sunt foarte monarhişti” să procedeze astfel? Şi dacă da, de unde acest defetism ciudat şi această judecată strâmbă? Să fie vorba doar de inadecvare sau, cumva, de ceva mai mult atunci când cineva postulează că Suveranul nu trebuia să decidă renunţarea la principiile Legii Salice, că Familia Regală greşeşte în privinţa educaţiei şi locului stabilit azi şi în viitor Principelui Nicolae, că Principesa Margareta şi Principele Radu fac rău Monarhiei şi ţării din cauza egoismului şi ambiţiilor lor personale?

M-a mirat, şi mă tem că mă va mai mira şi în continuare, atitudinea „elitelor” noastre „post-comuniste” faţă de „chestiunea Monarhiei” într-o ţară aproape ruinată de „republicanismul” stalinist şi mai apoi securist. În timp ce oameni ca Adrei Pleşu, Neagu Djuvara şi Mircea Dinescu fac rău prin cuvântul lor iar cei mai mulţi dintre colegii lor intelectuali prin tăcerea lor, partidul d-lui Voiculescu – da, tocmai el! – a deplâns în chiar aceste zile ostilitatea într-adevăr absurdă a guvernării Băsescu faţă de Casa Regală. Care nu doar că i-a suprimat şi aşa derizoriile alocaţii bugetare (servind până nu demult efortului pe care Casa Regală îl dedica intereselor ţării), dar a ignorat şi ignoră cu totul susţinerea pe care Casa Regală o putea da inclusiv în actuala criză generată de opoziţia europeană la aderarea României la spaţiul Schengen. Şi ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns, intelectualii actualului prezident, camarazi de-ai detractorilor Casei Regale, îi atacă pe liberali – tot ei! – pe motiv că s-au aliat cu partidul „dubiosului Voiculescu” – şi nu, vezi bine, cu al binefăcătorului lor, fostul agent-şef de la Anvers, sub regimul comunist-securist, şi cel care, după, a făcut mai tot răul care se putea.

PS În legătură cu ideea absurdă a „înfierii” Principelui Nicolae, cineva deplin avizat mi-a scris: „Membrilor Familiei Regale le este interzisă adopția, de Statutele Familiei, de 150 de ani încoace iar gestul ar fi inutil, fiindcă Principele îi poate succede Principesei Moştenitoare și fără acest deplorabil artificiu. Aiuritoarea pretenție a d-lui Djuvara amintește de josnicul mod în care copiii erau tratați în ceaușism. Pentru că un copil nu este un obiect, căruia i se pot atribui proprietari, în funcție de capriciile sau umorile cuiva”. (New York Magazin, 19 ianuarie 2011; cotidianul.ro, 12 ianuarie 2011, preluare de pe acest web-site)

O filipică absurdă, articol publicat in anul 2011