Coincidenţe suspecte

Pe Wikipedia în engleză, nu ştiu cine (şi nici de ce) mă prezintă înainte de toate cu calitatea de „politician”, deşi respectiva calitate a fost şi rămâne cel mai puţin reprezentativă pentru biografia mea „post-comunistă”. Mai exact, „politician” am fost vreme de câteva săptămâni, în toamna lui 1996, când ţărăniştii m-au solicitat să candidez la un post de senator – fără nicio şansă, desigur, într-un judeţ (Ialomiţa) în care localnicii trăiau cu Iliescu şi jumătatea lui fesenist-securistă un lung şi nesăţios amor. Iar din PNŢCD aveam să mă retrag la scurt timp, câteva săptămâni mai târziu, după numirea la conducerea Departamentului de Control al Guvernului – mi se păruse firesc ca această poziţie să nu se afle sub „servitutea” apartenenţei la un partid.

Dar ce vreau să spun, de fapt? În luna martie anul acesta, trebuindu-mi certificatul de cazier judiciar, am cerut Secţiei de poliţie de care aparţin să-mi elibereze actul cu pricina – “pe loc”, potrivit procedurilor în vigoare. Foarte amabilă, poliţista care mă primise tocmai se pregătea să-mi împlinească dorinţa, când, în timp ce verifica în baza de date, chipul său senin se întunecă brusc. Îmi pare rău, mi-a explicat ea, însă va trebui să mergeţi la Secţia 21, pentru că vă aflaţi în evidenţele cazierului judiciar iar în situaţiile acestea procedura e puţin mai complicată. Imposibil, am răspuns sigur pe mine, nu am fost condamnat niciodată, e în mod sigur o confuzie. Chipul în continuare întunecat al tinerei poliţiste m-a convins, însă, că nu era nicio confuzie.

Drept urmare, am scris Direcţiei de cazier a Poliţiei cerînd să mi se spună pe ce bază figurez în evidenţele în chestiune iar dacă lucrul acesta s-a întâmplat prin încălcarea legii, aşa cum aveam toate motivele să fiu sigur, să mi se comunice măsurile luate împotriva vinovaţilor. Răspunsul a venit prompt – însă şeful pomenitei Direcţii parcă citise altă sesizare decât cea la care răspundea: „Vă comunicăm că aţi fost scos din evidenţa cazierului judiciar iar pe viitor vă puteţi adresa unităţii de poliţie pentru eliberarea pe loc a certificatului”.

O nouă scrisoare, de data asta la şeful suprem al poliţiştilor, avea să lămurească lucrurile. În sensul că, fără să fi ştiut vreodată ceva despre asta, figuram în evidenţele cazierului judiciar nici mai mult nici mai puţin decât din vara lui 1996. La data de 29 iulie 1996, mi-a răspuns Poliţia negru pe alb, am fost înscris în aceste evidenţe pe baza comunicării de către Tribunalul Bucureşti a unei hotărâri judecătoreşti, nedefinitive, prin care se pretindea că aş fi fost condamnat la “5.000 de lei amendă penală pentru calomnie” (la 18 iulie 1996 mi se comunicase că prin Sentinţa penală nr 2.517 din, atenţie, 13 septembrie 1996 fusesem astfel condamnat – pe pagina de Documente/Alte documente se poate vedea Procesul intentat de generalii Plăviciosu şi Trăistaru, articolul „Justiţie şi diversiuni”, România liberă 26 august 1998). Este adevărat că, la un moment dat, după ce fusesem trecut abuziv în rezervă, ştiam că am fost dat în judecată de un contraamiral, fost şef al Departamentului de Înzestrare a Armatei, despre care aveam informaţii şi scrisesem că ar fi fost implicat în reprimarea revoltei muncitorilor braşoveni din noiembrie 1987. Însă în cele din urmă “procesul încetase”, contraamiralul retrăgîndu-şi plângerea. Prin urmare, nu a existat niciodată absolut niciun temei pentru a figura în evidenţele cazierului judiciar – astfel cum însăşi conducerea Poliţiei a recunoscut, în cele din urmă, răspunzînd reclamaţiei mele.

Strict legal vorbind, responsabilitatea pentru acest abuz flagrant aparţine în principal instanţei bucureştene, care a dispus înscrierea în cazierul judiciar a unei pretinse condamnări fără să fi existat o hotărâre judecătorească definitivă. Dar şi Poliţia avusese contribuţia ei la cele întâmplate. De altfel, înţelegînd bine lucrul acesta, a şi scăldat-o în răspunsul pe care mi l-a dat susţinînd că eu aş fi avut „posibilitatea” să cer rectificarea datelor înscrise ilegal în evidenţele cazierului judiciar. Numai că eu am avut această „posibilitate” doar în martie 2011, când am aflat de crasul abuz, în timp ce numita instituţie – pe baza art 10 lit a) din Legea nr 7/1972, respectiv art 12 lit a) din Legea nr 290/2004 privind cazierul judiciar – avea nu doar „posibilitatea” ci obligaţia (şi încă de acum aproape 15 ani) să nu facă în cazierul meu judiciar nişte menţiuni ilegale, nerezultînd dintr-o hotărâre judecătorească definitivă (pentru cei interesaţi, pe web-site-ul meu, în secţiunea de Documente – „Titular de cazier judiciar fabricat” – este publicată corespondenţa purtată cu Poliţia).

Uitîndu-mă în urmă, am motive să cred că cele întâmplate în acest caz ar putea să nu fie nici ele cu totul întâmplătoare, şi că nu este exclus să fi fost opera oamenilor Sistemului securist “post-comunist” – Sistem despre care ştiu sigur că nu a privit deloc cu simpatie ceea ce eu am făcut după 1989. Ştiu sigur, de pildă, că, după îndepărtarea din armată, responsabili la vârf ai Ministerului Apărării au făcut tot ce au putut (fără să reuşească, în cele din urmă) să obţină o condamnare penală a mea (am vorbit despre această poveste, mai detaliat, în “Istoric CADA şi ADM; note autobiografice”, tot în secţiunea de Documente). Semnificativ mi se pare şi faptul că înscrierea mea, frauduloasă, în evidenţele cazierului judiciar s-a făcut la data de 29 iulie 1996, într-o perioadă în care victoria CDR în alegerile din toamna acelui an devenise tot mai probabilă iar numele meu era vehiculat în legătură cu desemnarea ca ministru al Apărării (la 11 iulie 1996, ziarul România liberă a şi publicat un “profil” cu titlul „Valerian Stan, ministrul Apărării”).

În lunile care au urmat, inclusiv în perioada scurtă în care am fost director al campaniei prezidenţiale a lui Emil Constantinescu (conducerea CDR mă desemnase în această poziţie la sfârşitul lunii iulie 1996), am aflat în mai multe rânduri că “prin dos” erau exprimate („nu tocmai clar”, ca orice intrigi netrebnice) “anumite reţineri” în ce mă privea – îmi aduc acum aminte că la un moment chiar colaboratori dintre cei mai apropiaţi ai lui Emil Constantinescu răspândeau tot felul de „informaţii despre “nu ştiu ce probleme cu cazierul”. Însă de fiecare dată am pus aceste lucruri pe seama zvonisticii otrăvite şi diversioniste din acea perioadă. Aproape la fel s-a întâmplat şi în toamna lui1996, când, la sectorul de care aparţineam, am făcut cerere de înscriere în PNŢCD (fusesem solicitat, cum spun, să candidez la alegerile parlamentare). Un secretar sau o secretară de acolo mi-a spus că “cineva important de la partid” (am rămas cu impresia că Remus Opriş sau Dudu Ionescu, în legătură şi cu staff-ul lui Emil Constantinescu) ar fi cerut să nu fiu înscris până nu prezint cazierul judiciar – la o zi sau două, însă, după ce am protestat destul de vocal, s-a renunţat şi am primit carnetul de membru. (Pentru detalii de cam aceeaşi natură, pe pagina de Documente/ Alte documente se poate vedea „Controversă cu Zoe Petre, principalul consilier al preşedintelui Constantinescu” (Scrisoarea adresată la 18 septembrie 1996 preşedintelui CDR Emil Constantinescu.)

Episodul cazierului se adaugă altora oarecum asemănătoare, ce par să fi urmărit de asemenea discreditarea mea. Responsabili ai MApN au confirmat oficial, relativ recent, că (destul de probabil în mandatul ministerial al lui Babiuc şi Dudu Ionescu) din arhivele Ministerului a dispărut raportul (altfel figurînd înregistrat în arhive) prin care în noiembrie 1990, ofiţer fiind, am cerut să nu fiu implicat în acţiunile militare care se pregăteau pentru intervenţia, “la nevoie”, împotriva participanţilor la mitingul Alianţei Civice din 15 noiembrie. Despre cele întâmplate în noiembrie 1990 apucasem să vorbesc de mai multe ori public, pentru ca la puţin timp după demiterea de la Departamentul de Control, în vara lui 1997, colegii Ana Blandiana şi Romulus Rusan de la Alianţa Civică să-mi spună, mai mult ca reproş, că Dudu Ionescu ar fi verificat în arhivele armatei şi nici vorbă să fi existat vreun raport precum cel despre care cândva le vorbisem şi lor (în 2009, am scris mai pe larg şi despre acest episod, în articolul „Complici împotriva adevărului”).

În sfârşit, în vara lui 2003, la câteva luni după ce o cunoscută publicaţie a exilului românesc, Lumea liberă de la New York, supusese discuţiei ideea ca eu să candidez anul următor la Preşedinţia României (aceeaşi propunere mi-o făcuseră şi ţărăniştii), Dan Pavel m-a acuzat, într-un volum pretinzînd a se ocupa de „istoria CDR”, că aş fi determinat sinuciderea persoanei “care făcea curat” la Alianţa Civică (Pavel făcuse ce făcuse instigat sau aplaudat de foşti colegi de la AC, între care Gabriel Andreescu, care ştiau bine că acuza ce mi se aducea era un fals odios; în vara lui 2014, avea să se afle că din 2003 Gabriel Andreescu se recăsătorise cu Daniela Ghiţescu, fostă agentă a Securităţii la Ambasada Olandei la Bucureşti; tot în acest sens poate vedea, pe pagina de Documente/ Alte documente „În dialog cu editorul Lumii libere”). Cu numai câteva luni înaintea lui Dan Pavel, Emil Constantinescu mă atacase şi el oarecum asemănător. (New York Magazin, 18 mai 2011; cotidianul.ro, 19 mai 2011, preluare de pe acest web-site)

Coincidenţe suspecte, articol publicat in anul 2011