Quod erat demonstrandum

Repet, puţine lucruri spun mai multe despre România „post-comunistă” ca faptul că Paul Goma e şi astăzi refugiat politic şi un proscris în propria ţară. Ferm convins de lucrul acesta, ani la rând am privit cu multă tristeţe cum scriitorul în exil a fost tratat inclusiv de Televiziunea publică („română”, cum i se mai zice). Şi pentru că de la o vreme mi s-a urât de atâta tristeţe şi privit în gol, în februarie 2010 am scris realizatorilor a trei emisiuni cu profil cultural şi istoric propunîndu-le să realizeze o emisiune cu Paul Goma (H R Patapievici – „Înapoi la argument", Marina Constantinescu – "Nocturne" şi Eugenia Vodă – „Profesioniştii").

Am scris celor trei (când şef al Televiziunii era Alexandru Sassu [sustinut de PSD]) în considerarea dreptului meu legal de a mă adresa cu asemenea petiţii unei instituţii publice ca TVR, respectiv obligaţiei corelative a acesteia (strict legală şi ea) de a răspunde petiţiilor. Legitim în plus în demersurile făcute eram şi prin calitatea mea de dublu contributor la finanţarea acestui serviciu public – pe de o parte, prin Legea de funcţionare a TVR este stabilit că instituţia funcţionează din „alocaţii de la bugetul de stat” (la care contribui şi eu) iar pe de altă parte prin HG 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune este prevăzut că persoanele care „deţin receptoare TV plătesc o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune” (era şi este şi cazul meu, plătitor la zi al pomenitei taxe). În sfârşit, celor trei le-am mai scris: „Este un fapt de o largă şi tristă recunoaştere că în toţi anii de după 1989 TVR l-a ignorat cu totul pe Paul Goma, personalitate de prim rang al culturii şi istoriei noastre contemporane. O emisiune ca aceea pe care v-o propun ar constitui o reparaţie extrem de necesară, chiar dacă atât de târzie şi parţială, nu doar faţă de Paul Goma, dar mai ales faţă de telespectatorii dumneavoastră – între altele plătitori de taxe către Televiziunea publică, şi faţă de care aceasta are obligaţia, stabilită chiar prin propria lege, de <a promova valorile creaţiei autentice culturale şi valorile civice şi morale>".

În astfel de chestiuni nemafiind eu demult un naiv, bineînţeles că m-am aşteptat ca distinşii adrisanţi şi instituţia dumnealor să tacă mâlc. Încât, atunci când termenul legal a fost demult depăşit iar ei tot muţi au rămas, i-am chemat în judecată – se înţelege că fără mari speranţe nici acum. La Curtea de Apel Bucureşti, Televiziunea (de data asta sub şefia – şi chiar sub semnătura – gedesistului Alexandru Lăzescu [sustinut de PDL]) s-a apărat cum a putut ea mai josnic: nu a primit niciun e-mail (deşi toate fuseseră trimise, fireşte, pe adresele oficiale ale instituţiei, şi făcusem şi dovada în sensul acesta); cei trei realizatori nu au calitatea de reprezentanţi ai TVR şi, în consecinţă, se înţelege, nu ţine de competenţa lor să soluţioneze petiţiile în cauză şcl şcl. Cum a făcut dreptate judecătoarea Monica Niculescu? Mai bine nu m-aţi fi întrebat... Bineînţeles că preluînd aproape copy-paste sofismele de doi bani, şi complet pe lângă lege, ale importantei instituţii a statului. Mai mult, petiţiilor adresate TVR le-a fost găsit cusurul că nu au fost adresate compartimentului de relaţii cu publicul, respectiv că  prin modul de formulare – atenţiune, atenţiune! – nu au fost de natură a induce destinatarilor convingerea că se află în prezenţa unor petiţii şi nu a unor simple rugăminţi. Nimeni nu are nevoie decât de un bun simţ elementar, şi nu să ştie pe dinafară Ordonanţa 27/2002 privind petiţiile, ca să-şi dea seama că obiecţiile amintite erau în fapt simple mizerii, fără nicio legătură cu textul legii şi cu rosturile unui magistrat într-un stat pretins „de drept”. Ca să n-o lungesc, voi mai spune numai că propunerea făcută realizatorilor Televiziunii publice (organizată ca „societate naţională”) a fost şi rămâne în modul cel mai strict o „petiţie”, riguros conformă definiţiei din Ordonanţa 27 – citez: „În sensul prezentei Ordonanţe, prin petiţie se înţelege (...) propunerea formulată (...) prin poştă electronică pe care un cetăţean (...) o poate adresa (...) societăţilor naţionale.” Am făcut recurs, desigur, împotriva aşa zisei hotărâri a aşa zisei judecătoare Niculescu.

În acelaşi timp, vrînd, la fel, să nu mă răpună tristeţea, sila şi sentimentul neputinţei, am mai scris odată TVR, în iulie anul acesta. Din nou, niciun răspuns, deşi termenul legal trecuse şi acum demult. Chemată iarăşi în judecată, Televiziunea, sub semnătura aceluiaşi domn Lăzescu, a luat-o de la capăt: nu am primit e-mailul pe care reclamantul pretinde că ni l-a trimis, fără să facă vreo dovadă în acest sens (deşi şi acum depusesem la dosar dovada incontestabilă în acest sens, dovadă care şi acum fusese comunicată Televiziunii); reclamantul nu face nici dovada că e-mailul pretins expediat ar fi fost deschis de cineva de la TVR (aşa ceva nici măcar nu se mai poate comenta); dar şi dacă TVR ar fi primit petiţia, o asemenea propunere ar constitui o intervenţie contrară principiului autonomiei şi independenţei editoriale a TVR, programele noastre fiind prin lege ocrotite „de orice ingerinţe ale grupurilor de presiune, bla, bla, bla”. De parcă eu nu le trimisesem autonomilor şi independenţilor decât un amărât de e-mail, ci îi atacasem cu o divizie blindată. De data aceasta, însă – mare minune, mare! – prestidigitatorilor infami nu le-a mai mers. Colegul Monicăi Niculescu (nevinovat pentru aceasta, fireşte, rareori ne putem alege colegii), judecătorul Farmathy Gheza Attila, a obligat TVR să respecte legea. Este adevărat, acum trimisesem scrisoarea pe adresa compartimentului de relaţii publice şi am invocat Ordonanţa 27. Însă, insist, acestea nu sunt cerinţe impuse prin lege petiţionarilor (ar fi şi absurd să fie aşa) – şi nu am vreun motiv să cred, văzînd mai ales acurateţea hotărârii sale, că, şi dacă nu aş fi procedat astfel, judecătorul Farmathy s-ar fi pretat la jalnicele pretexte ale colegei sale. Urmare a acestei decizii, după aproape doi ani de şicane, Televiziunea „română” a catadicsit să răspundă propunerii făcute. Cum? Cu aceleaşi sofisme nesimţite, vrînd să ascundă o atitudine mizerabilă, profund nedreaptă faţă de Paul Goma. Dau un singur exemplu din scrisoarea primită de la TVR, semnată de directorul Cezar Ion, un june după chipul şi asemănarea Sistemului căruia îi slujeşte. După ce în urmă cu un an „motiva” că cei trei realizatori nu au calitatea de reprezentanţi ai TVR şi, deci, nu ţine de competenţa lor să dea curs unei propuneri ca aceea pe care eu o făcusem, acum d-l Lăzescu se spală pe mâini şi, uitînd ce minţise, spune că, prin lege, conducerea Televiziunii este obligată să respecte libertatea editorială a realizatorilor de emisiuni şi că numai ei pot să decidă dacă îi fac lui Paul Goma invitaţia pe care le-am propus-o.

Povestea aceasta a făcut, mi se pare, două demonstraţii strălucite deopotrivă – de care, mărturisesc, eu unul nu mai aveam nevoie, însă pe care le cred încă necesare în lumea în care trăim. Prima, că proscrierea lui Paul Goma nu e o nălucire a cuiva, o născocire care să facă bine cuiva şi rău altcuiva şamd. Un important scriitor, un mare patriot şi luptător anti-comunist, victimă a unei vechi şi odioase conspiraţii, este proscris în propria ţară de mulţi dintre intelectualii compatrioţi: unii neafiliaţi instituţional, alţii, dimpotrivă, reprezentînd varii instituţii (publice, ca H R Patapievici şi colegii săi de la Institutul Cultural Român şi TVR – ori private, precum Nicolae Manolescu şi camarazii săi din conducerea Uniunii Scriitorilor, de la publicaţiile Uniunii etc). Toţi cei trei succesori ai lui Ceauşescu şi guvernele lor nu au făcut absolut nimic, deşi li s-a cerut, ca statutul lui Paul Goma să înceteze a mai fi cel impus de predecesorul lor şi regimul lui. A doua demonstraţie care a fost făcută este că Justiţia a acceptat să fie complice inclusiv la această atitudine incalificabilă a guvernanţilor şi instituţiilor administrative. Ce a făcut judecătoarea Niculescu în acest caz-şcoală se adaugă altor asemenea atitudini ale confraţilor magistraţi faţă de Paul Goma (între altele, în chiar aceste zile se împlinesc patru ani de când procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte refuză să soluţioneze dosarul tentativei de asasinare a scriitorului surghiunit – iar d-l Tismăneanu şi Institutul dumisale se fac că nu ştiu despre ce este vorba). În sfârşit, faptul că d-l judecător Farmathy Gheza Attila a dat o decizie „anti-Sistem” nu strică deloc demonstraţia, ci o împlineşte. Decizia lui, dar şi el însuşi, prin ceea ce ca persoană are particular în cadrul Sistemului (Sistem atent cu asemenea particularităţi), sunt excepţia care confirmă regula: aceea că (am demonstrat de-a lungul timpului şi voi continua s-o fac) mulţi, mult prea mulţi judecători se află sub controlul strict al politicienilor, guvernanţilor şi serviciilor secrete – al Sistemului ticălos, într-un cuvânt. (cotidianul.ro, 24 noiembrie 2011, preluare de pe acest web-site; New York Magazin, 30 noiembrie 2011)

Quod erat demonstrandum, articol publicat in anul 2011