Corupţie şi "justiţie"

M-am întrebat uneori dacă nu cumva dau eu o importanţă exagerată chestiunilor legate de corupţia din administraţia publică. Nu cred că este aşa, mai ales într-o situaţie precum aceea în care se află România, despre care se vorbeşte tot mai mult ca despre o ţară în care „deşi corupţia este tot mai răspândită, niciun oficial de rang înalt nu a fost condamnat pentru corupţie”.

Nu demult, şeful statului însuşi a admis că „în România hoţia este generalizată”. În paranteză fie spus, în atari condiţii d-l Constantinescu nu era deloc îndreptăţit să se supere, cum s-a supărat, pe remarca pe care Regele Mihai a făcut-o (şi care se referea, e adevărat, la el şi la ceea ce se întâmplă în aceşti ani în ţara pe care el o conduce), remarcă potrivit căreia „nimeni nu a văzut vreun monarh acuzat de trafic de ţigări”. Apropo de Regele Mihai, lipsa de simpatie cu care este tratat de mulţi politicieni şi de unii intelectuali pare să vină şi din aceea că Regele nu a organizat mineriade, nu a devalizat băncile, nu poate fi acuzat de trafic de ţigări şi nici nu l-a dat afară pe Paul Goma din Uniunea Scriitorilor. Revenind, însă, într-o ţară în care rânduielile vechi trebuiau înlocuite în întregime cu altele noi, în care construcţia trebuia să înceapă practic din temelii, nimic nu cred că era mai important decât statornicirea domniei legii, decât asigurarea unei administraţii cât mai corecte. O administraţie care să fie corectă nu pentru că aşa ar fi fost moral, sau pentru că asta ar fi făcut bine „imaginii României în lume”, ci pentru că lucrul acesta ar fi fost un element de maximă eficienţă în însăşi repunerea în funcţiune a societăţii româneşti şi în conectarea ei la sistemul comunităţii internaţionale civilizate.

Un raport din urmă cu numai câteva zile al Parlamentului European atrage atenţia că în cazul României corupţia reprezintă unul dintre cele mai importante trei obstacole în calea aderării la Uniunea Europeană, faţă de care s-a cerut luarea de măsuri ferme. Se ştie că România este, cu siguranţă şi din aceste cauze, în coada plutonului ţărilor candidate la intrarea în Uniunea Europeană. Este de înţeles că lumea civilizată, căreia vrei să i te alături, să-ţi spună: faceţi mai repede privatizarea, corectaţi-vă legislaţia şamd. Dar să ţi se spună „Atenţie, voi aveţi o problemă cu corectitudinea şi cu cinstea!” – este mai greu de înţeles şi, în orice caz, destul de puţin onorabil.

În ultimii ani a „dispărut” o întreagă flotă, băncile au fost devalizate de miliarde de dolari şi absolut nimeni nu răspunde pentru cele întâmplate! Sute de mii sau poate milioane de oameni au fost escrocaţi de SAFI, FNI şi alte Caritasuri iar Ioan Stoica (de care probabil că lumea a şi uitat), Viorel Cataramă, George Danielescu, Sorin Ovidiu Vântu, Ioana Maria Vlas sunt bine mersi. (Spectacolul fastous prin care Cataramă şi-a sărbătorit cei zece ani de când „a intrat în afaceri”, alături de un mare artist al lumii şi de floarea politicii româneşti, este o parabolă tragi-comică a României de azi). Pentru imensele fraude bancare, George Constantin Păunescu, Viorel Cataramă, Alexandru Dinulescu, Sever Mureşan se aflau, la începutul anului 1997, în cercetările Parchetului. Astăzi, niciunul nu mai are nicio grijă şi îşi văd cu toţii de treburile lor, unii în ţară, alţii în strinătate. Iar faptul că unii dintre ei, despre care am reuşit să aflăm, au fost sponsori ai celor mai importante campanii electorale, are semnificaţia lui. În ce priveşte chestiunea finanţării partidelor, refuzul categoric şi aproape constant al aproape tuturor acestora de a face publice datele la care legea le obligă este, în opinia mea, unul din lucrurile cele mai grave cu putinţă, care explică mult din situaţia actuală. La rândul lor, cei mai înalţi responsabili ai Curţii de Conturi, singura instituţie abilitată să urmărească respectarea legii, declară public că nu au făcut şi nu vor face verificări, din „precauţiile” pe care şi le iau în raporturile cu oamenii politici.

Nu cred că exagerează cei care vorbesc despre o anumită disoluţie a autorităţii statului şi despre riscul prăbuşirii încrederii populaţiei în instituţiile publice. Personal cred că situaţia în care s-a ajuns, ca circa 75% din populaţie să declare că nu are încredere nici în justiţie, este una la care ar trebui reflectat cu destulă atenţie.

În campania electorală din 1996, d-l Constantinescu şi cei care l-au susţinut promiteau: „A venit timpul ca aceia care au devalizat băncile şi care au adus ţara aceasta în ruină să răspundă pentru faptele lor.” După prăbuşirea Bancorex şi după refuzul responsabililor bancari, inclusiv al fostului guvernator, d-l Isărescu, m-am adresat preşedintelui Constantinescu pentru a face publică lista demnitarilor şi funcţionarilor publici care s-au folosit de funcţiile lor pentru a obţine aşa zisele credite preferenţiale. D-l Constantinescu mi-a răspuns, printr-unul din consilierii săi, că nu poate face lucrul acesta întrucât nu permite secretul bancar (care apără prestigiul băncii şi al clienţilor ei – o bancă desfiinţată deja şi nişte „clienţi” care, repet, s-au folosit de poziţiile lor publice pentru a-şi procura avantaje foarte mari pe seama banului public). Pentru că este evident că nu despre grija de nu ştiu care articol din legea bancară este în realitate vorba – articol de altminteri în vădit dezacord cu normele constituţionale în materie de acces la informaţiile de interes public – se pune întrebarea: cine şi ce interese are ca adevărul despre devalizarea băncilor să nu se afle? Unele informaţii recente spun că, la nivelor echipelor de campanie electorală, ale principalelor forţe politice, este în curs să se convină ca un număr de teme să fie evitate de toţi pe timpul alegerilor. Asupra a două dintre ele pare să se fi ajuns deja la o înţelegere: fondurile partidelor şi finanţarea campaniilor electorale, respectiv corupţia, în special ceea ce s-a întâmplat în sistemul bancar (actuala Putere şi fosta Putere avînd interese reciproce, legate mai ales de Bancorex şi CEC). (Lumea liberă, 21 octombrie 2000)

Corupţie şi "justiţie" , articol publicat in anul 2000