O prejudecată şi jumătate

La începutul lui decembrie 2015, am propus articolul de mai jos ziarului Patriarhiei Române Lumina. Dat fiind răspunsul negativ pe care redacţia (prin secretarul general Alexandru Briciu) l-a dat propunerii mele, textul a fost publicat de Cotidianul.ro la 9 decembrie, însoţit de cele câteva rânduri introductive. Ulterior, acestea au constituit pretextul pentru un alt articol, în două părţi (Biserica noastră şi Regele nostru), pe care l-am publicat de asemenea la Cotidianul.ro, în ianuarie 2016, şi care pot fi văzut tot în această secţiune a site-ului.

*
*        *
Dată fiindu-i tema, am gândit că ar fi mai potrivit să propun articolul ce urmează cotidianului Patriarhiei Române ”Lumina”. Am fost refuzat, politicos, spunându-mi-se în esenţă că „în această formă” textul nu poate fi publicat întrucât „politica editorială a ziarului nostru este de a prezenta modelele veritabile, fără a aminti de anti-modele sau de mediatizarea lor în alte medii”. Am răspuns astfel: Este desigur deplin legitimă şi demnă a fi respectată opţiunea pentru propria politică editorială a ziarului, pe care o cunosc ca un cititor constant ce-i sunt. Am fost conştient că textul meu forţează oarecum linia ziarului. L-am propus, totuşi, în această formă, gândindu-mă între mai multe altele la scrierile Sfinţilor Părinţi (dar şi la scrierile despre vieţile sfinţilor părinţi), care de cele mai multe ori ne pun în faţă - într-o antiteză chiar mai frustră (dar şi infinit mai ziditoare duhovniceşte) decât cea din modestul meu articol - modele şi contrariul lor. Dar însăşi Sfânta Scriptură face, aproape de la un capăt la celălalt, acelaşi lucru. Pentru că în definitiv aceasta a fost şi este, în mod real, lumea în care trăim. Pentru că în defintiv aceasta a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor viaţa pe pământ, un timp în care unii fac ce se cuvine cu libertatea lor, iar alţii – între care primul sunt eu – fac mai ales ce nu se cuvine (iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi sfinţii părinţi au avut totdeauna cuvinte aspre, netăinuite, pentru toţi aceştia, oricine ar fi fost ei: politicieni, împăraţi, înalţi dregători ai statului ori oameni de rând).

*

*        *

De ceva vreme – de ceva cam multă vreme – a devenit un loc comun să deplângem că „nu avem modele”, că generaţiile de astăzi resimt în mod dureros acest lucru şi că „mass media” şi „social media” sunt cele dintâi responsabile de situaţia în care s-a ajuns. Să stea, oare, chiar aşa lucrurile? Să fie, oare, adevărat că „nu mai avem modele”? Sau poate că „modelele” există însă va fi fiind vorba despre altceva?

Dar, mai întâi, ce înţelegem prin „modele”? Să însemne ele, oare, acelaşi lucru pentru fiecare dintre noi? Mă tem că nu, iar faptul acesta cred că se impune clarificat înainte de orice.

Indiscutabil că, dacă ar fi să vorbim despre ei, există tineri care privesc cu cea mai mare admiraţie la vedetele din televiziuni (unele chiar şi de pe la emisiuni certate cu limba română şi buna-cuviinţă). Aceasta înseamnă că respectivii tineri îşi au modelul lor. Alţii admiră un sportiv sau altul de performanţă. Pentru alţii, elevi ai gimnaziului ori liceeni, exemplul cel mai demn de urmat sunt colegii laureaţi ai olimpiadelor internaţionale; ori dascălii împreună truditori care au făcut posibile asemenea performanţe (oameni, ştim bine, mult departe de faima tele-vedetelor). Au proprii admiratori şi tinerii implicaţi în politică – adesea chiar şi cei pe care, discipoli ai seniorilor maeştri în branşă, i-au făcut celebri mai cu seamă averile dobândite peste noapte. Deci, modelele există şi pentru ei. Idealul altora, tineri sau mai puţin tineri, sunt pur şi simplu proprii părinţi, pilde vii ale dragostei, grijii şi sacrificiului pentru copiii lor.

Dar televiziunile, presa şi mulţime de alte publicaţii aduc în faţa noastră modele şi din istoria ţării şi a creştinismului. Destui dintre noi cunoaştem bine şi cinstim personalităţi precum Ştefan cel Mare, Nicolae Bălcescu, Regii României, patrioţii martiri ţărănişti şi liberali şi atâţia alţii. Orele de religie din şcoli şi bisericile, acestea din urmă parcă tot mai pline de la un an la altul, fac posibil să descoperim şi aici – sau poate că mai ales aici, în creştinism – alte şi alte modele demne de urmat.

Şi exemplele ar putea continua. Ne vom opri însă ca să conchidem că, după părerea noastră, lipsa modelelor reprezintă doar o prejudecată, o falsă problemă. Problema reală este de fapt propria noastră opţiune – mai ales ea, propria opţiune pentru un set sau altul de valori. Şi, corespunzător ei, să căutăm, să găsim şi să urmăm modelul pentru care am optat. O asemenea opţiune decurge din chiar propria libertate, ca darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu ni l-a oferit. Modelele – aproape infinite, în definitiv, în diversitatea lor – există, numai noi trebuie să ne hotărâm şi să alegem; după cum liberi suntem, desigur, şi să nu alegem nimic.

Este adevărat, atunci când deplângem lipsa modelelor destui dintre noi avem în vedere mai cu seamă împrejurarea – ce mi se pare şi mie incontestabilă – că prin presă, prin zecile de televiziuni şi prin mediul internetic, ce tinde parcă şi el către infinit, „modelele pozitive” sunt de-a dreptul marginale în raport cu „celelalte”. Aceasta este, însă, în mod evident o altă problemă, care presupune o altă discuţie. Iar dacă vorbim de soluţii, calea nu-mi pare a fi deloc cea pe care o tot bătătorim de mai bine de un deceniu, a unei prelungite şi sterile lamentaţii. Şi nici a degetului îndreptat acuzator către televiziuni, către internet şi presa scrisă. Iar aceasta pe de o parte pentru că cenzura – atât de dorită de multe ori (mai ales nemărturisit) – nu mai poate fi nicicum o măsură a acestor timpuri, iar pe de altă parte pentru că autocenzura e atât de evident iluzorie pe cât de evidentă e legătura dintre „ratingul” mediilor în cauză şi profiturile lor.

Şi atunci? Atunci, calea, repet, aceasta îmi pare a fi: fiecare să aleagă responsabil. Nu e simplu să alegem responsabil? Nu e, desigur! Aici e însă mai ales rolul Şcolii şi al Bisericii (idealul fiind ca şi părinţii să şi-l împlinească pe al lor). Să ne gândim ce lucru extraordinar ar fi ca, la orele de religie sau la biserică, copiii – dar şi părinţii lor! – să afle despre vieţile minunate ale unor copii, sfinţi martiri neînfricaţi (având doar 9, 13 sau 15 ani), precum Neofit, Chiric,  Agnia şi Emerentiana ori Mateiaş Brâncoveanu şi fraţii săi.

Dar dacă asemenea lucruri nu pot fi totdeauna aflate la şcoală sau la biserică, de ce nu s-ar putea ca aceia care se află în căutarea modelelor să fie îndrumaţi cel puţin către o pagină sau alta de internet? Unde pot găsi, între sute şi mii de alte mărturii, şi pe aceasta, din care redau câteva rânduri: „Când ieşeau copiii de la şcoală, fericit, micul Neofit lua cu sine pe cei mai săraci dintre cei cu care învăţa şi le dădea hrana să. El rămânea totdeauna flămând, saturându-se cu dragostea şi purtarea de grijă a Mântuitorului Hristos. Însoţea colegii de învăţătură la poarta dinspre răsărit a şcolii, unde se afla un zid de piatră, şi acolo, după ce însemna zidul cu semnul crucii, îl lovea cu o piatră şi scotea apă, ca odinioară Moise. Dădea astfel copiilor apă să bea. Aşa făcea în fiecare zi, rugându-şi colegii să nu dezvăluie părinţilor taina aceasta.”

Dar şi părinţii copiilor noştri ar putea să găsească tot acolo propriile modele, cum ar fi destui dintre părinţii sfinţilor copii martiri. Care nu doar că nu au pregetat să-şi îndrume copiii spre viaţa în curăţie, în iubire de Dumnezeu, de neam şi de aproapele dar şi să-i urmeze pe cale muceniciei, asemeni Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu ori Sfintei Iulita, mama micuţului Sfânt Martir Chiric. Desigur, generaţiile noastre de astăzi nu mai au a urma modelul muceniciei veacurilor din urmă. Dar în toate celelalte putem să alegem să-i urmăm – depinde numai de noi! – pe cei care ne-au lăsat pilde minunate, atât de folositoare pentru viaţa aceasta şi mântuitoare pentru cea care va să vie.

Prin urmare, dacă vrem cu adevărat modele, le putem căuta inclusiv în ceea ce se află publicat pe internet. Un loc în legătură cu care funcţionează o altă prejudecată viguroasă, însă şi aceasta cel puţin pe jumătate falsă. Internetul a ajuns astăzi, indiscutabil, o adevărat babilonie, chiar şi în sensul etimologic al termenului. Dar şi aici esenţiale sunt discernământul şi ce face fiecare cu libertatea sa. În rest, discuţiile pot fi de asemenea nesfârşite. Pentru că internetul este un spaţiu în care găsim nu doar extrem de multă confuzie şi lipsă de responsabilitate (mai cu seamă la adăpostul anonimatului) dar şi, între multe altele, şi un volum imens de informaţie enciclopedică extrem de utilă (chiar dacă uneori, intrinsec inevitabil, superficială şi lacunară). De aici se pot obţine în câteva secunde informaţii pentru care altminteri ar trebui să pierdem ore sau zile întregi şi să facem drumuri lungi la biblioteci, arhive, instituţii etc etc. Sau, ce lucru mai extraordinar poate fi ca la orice oră din zi şi din noapte, printr-o simplă apăsare de tastă, să poţi citi, ca să dau numai acest exemplu, Sfânta Scriptură ori capitole întregi din Scrierile Sfinţilor Părinţi, din Vieţile Sfinţilor şamd? Iar toate acestea de cele mai multe ori prin efortul impresionant şi atât de altruist al unor oameni faţă de care judecăţile noastre generalizatoare şi grăbite pot fi profund nedrepte. (Cotidianul.ro, 9 decembrie 2015)

O prejudecată şi jumătate, articol publicat in anul 2015