Un mit tupeist

În drum spre Rahova, Iliescu Piază Rea a ținut să ne mai bage o dată în cap cât de „sărac și cinstit” a fost el ca președinte. Așa că ieri a scos-o în balcon pe doamna Nina Naflalina de a contrazis ce nu s-a zis, cum că i-ar fi crescut pensia. Una într-adevăr mai mult decât modestă. De parcă, însă, pensia mică a consoartei ar putea fi vreo dovadă în sensul în care s-a vrut.

Într-o țară cu care mă simt nu o dată pe contrasens, vreau să mai spun o dată răspicat: de fapt Ion Iliescu n-a fost câtuși de puțin nici sărac și nici cinstit (că e necinstit până și la anii senectuții se vede chiar din ceea ce a făcut, cum spun, până și ieri). Știm cu toții cam ce jafuri și alte nenorociri a patronat Iliescu timp de unsprezece ani cât a fost președinte. Puteau toate acestea să se întâmple, întreb, dacă șeful statului n-ar fi abdicat de la rosturile sale, daca nu s-ar fi pretat la tot felul de complicități și josnicii cu Sistemul pus la punct de el însuși?

De fapt, foarte pe scurt, explicația a fost că o oligarhie politico-securistă ca aceea de după 89 nu putea să-și găsească un paravan mai bun, un protector mai eficace decât Iliescu. Un om bolnav de putere, dar, da, nu și un împătimit de bogății – și care deci putea să joace, cum a și jucat, rolul președintelui sărac și cinstit. “Noi te susținem pe tine, cu imaginea ta de președinte sărac și cinstit, îți dăm tot ce ai nevoie pentru un trai îmbelșugat, iar tu te faci că nu știi cine suntem noi, ce facem și cât suntem de corupți” – aceasta a fost de fapt tranzacția la care Iliescu a consimțit și care a făcut României un rău imens.

De ce spun că în realitate Iliescu n-a fost nici sărac și nici cinstit? Mă voi rezuma să reiau câte ceva din ce-am scris în aprilie 2005 în revista New York Magazin. Critic de paradă, dar foarte vocal și insistent, al „cumetriilor” și „nepotismului”, el n-a avut nici cea mai mică problemă să-și pună în funcții importante puținele neamuri pe care le avea: fratele, Mihai Iliescu, magaziner înainte de ’90 – ambasador în Bulgaria, iar fiul adoptiv, Mihai Bujor Sion, consul general la Los Angeles. Cu foarte puțin timp înainte de „Marea Schimbare” (pleca el și venea Milică I-ul), Iliescu și-a cumpărat vila de reședință printr-una din cele mai nerușinate manopere „legislative”; nerușinat a fost, se înțelege, și prețul plătit pe vilă. Cam în aceeași manieră s-a împroprietarit, la scurt timp de la revoluție, și fiul adoptiv. În timpul mandatului 1992-1994 mi-au parvenit informații perfect credibile că în patrimoniul lui Iliescu a intrat, pe ce bani nimeni nu știa, și o vila superbă în stațiunea montană Cheia.

Apoi, în cam aceeași perioadă, când era de asemenea președinte, el a făcut un insistent și foarte eficient trafic de influență, deplin penal desigur, pe lângă la procurorul general, într-un dosar cu droguri al fiului magnatului venal Ion Țiriac. Semnificații la fel de concludente au avut și relațiile de lungă durată și conspirate cât s-a putut mai bine, și indiscutabil foarte profitabile și ele, cu mafioți ca Sorin Ovidiu Vântu și Omar Hayssam. Cât despre faptul că, înainte cu numai o saptamâna să plece definitiv de la Cotroceni în 2004, el și-a acordat cu mâna lui titlul de revoluționar și Ordinul „Victoria Revoluției Române din Decembrie 1989”, nici nu știi cât din așa ceva ține de necinste și cât de patologie.

Iar toate acestea nu pot fi, se înțelege, decât crâmpeie din ceea ce s-a întâmplat să răzbată  public prin blindajul gros al secretomaniei cu care se apără orice regim mafiot autentic.

Probabil că în curând Justiția îl va scoate pe Iliescu, în sfârșit, și din poziția onorifică pe care încă o mai ocupă în PSD – un partid în care, totuși, din fericire, place sau nu unora, este deja de mult timp prea greu să-l mai recunoști pe cel ce l-a fondat și condus atât de mulți ani. Încât după aceea nu va mai rămâne decât ca istoria să-l așeze pe fostul președinte exact acolo unde merită, iar nu acolo unde el pretinde, insolent ca totdeauna. (Revista Timișoara, 23 februarie 2018)

Un mit tupeist, articol publicat in anul 2018