Stalin: o actualitate dureroasă

Cred că încă mai e nevoie de timp pentru o judecată definitivă asupra Tratatului nostru cu Ucraina din vara lui 1997. La vremea respectivă el a avut în țară câțiva susținători acerbi, ce prezentau Tratatul drept o condiție sine qua non pentru intrarea în  NATO. De la Washington și Bruxelles mesajele nu veneau însă deloc imperative, ci doar sugerau că acordul cu Ucraina ar facilita integrarea euro-atlantică. Să existe în arhive documente diplomatice despre care încă nu știm? Nu exclud.

Ce știu bine, în schimb, e că la întrunirile Convenției Democratice, anterioare alegerilor din toamna lui 1996, la care participam împreună cu colegi din conducerea Alianței Civice, viitorul președinte Constantinescu a vorbit, cu o ocazie sau două, despre faptul că acordul cu Ucraina ar constitui o condiție obligatorie. După victoria în alegeri și alianța la guvernare cu FSN-iștii lui Petre Roman, semnarea Tratatului a avut parte de o propagandă intensă. Petre Roman și camaradul Adrian Severin au fost agenții cei mai fervenți. Iar televiziunea ProTV tribuna cea mai generoasă. (Televiziune la care serveau cauza alți doi proto-feseniști: Silviu Brucan, fost propagandist stalinist odios, și Adrian Sârbu; cel din urmă, proprietar al ProTV, alături de Ion Țiriac. Doi oameni ale căror averi imense proveneau din surse ce probabil nu vor fi vreodată știute – dar și, vorbesc în cunoștință de cauză, din primele jafuri de după Revoluție.)

Odată cu instalarea la Cotroceni, Constantinescu face  front comun cu Roman și Severin, ajunși și ei acum președinte al Senatului, respectiv ministru de Externe. Fapt important și acesta, dubioasa Zoe Petre vine și ea la Cotroceni, aparent de nicăieri, îl ia în primire pe președinte și are ca primă grijă să-i rupă practic orice legături cu A.C și C.D.R.

Astfel că la 7 iulie Senatul ratifică Tratatul, care anterior fusese semnat succesiv, cu omologii ucraineni, de Severin și Constantinescu. Sunt recunoscute în acest mod, indirect, consecințele Pactului Hitler-Stalin cu privire la Bucovina de nord, Basarabia de sud şi nordul Maramureşului istoric. Prin actul din vara lui 1997 statul român se dezicea indirect chiar de Declarația propriului Parlament din 28 noiembrie 1991, prin care încercarea de la acea vreme a Ucrainei de legitimare a dreptului asupra teritoriilor românești luate cu forța de către URSS era categorisită drept nulă și neavenită. În 1993, un demers de cam același sens a fost făcut de Guvernul de la București pe lângă cel ucrainean.

În sfârșit, dar practic în primul rând în contextul dat, al teritoriilor românești din compunerea Ucrainei, este cea a situației românilor din aceste teritorii. Mai ales că situația în cauză e una mai mult decât dificilă, și intolerabilă. Lucrurile sunt în general cunoscute, încât cred că ajunge să mă refer pe scurt la două dintre ele.

În privința învățământului în limba română, discuțiile au revenit în actualitate în toamna anului trecut când la Kiev a fost adoptată o nouă Lege a educației extrem de restrictivă pentru comunitățile etnice autohtone. O analiză de la acea dată a lui Vlad Cubreacov, respectat militant basarabean pentru drepturi românilor, arăta că în cadrul  actualelor ei frontiere, lărgite de Stalin, Ucraina a închis în ultimii 93 de ani 205 școli românești din cele 282 câte au existat istoric, școli pe care nu le-a deschis ea. Iar aceasta în condițiile în care nu există niciun caz în care România să fi închis școli ucrainene. Dimpotrivă, România le-a deschis și le deschide acolo unde nu au existat niciodată. În privința cetățeniei, Ucraina se numără printre puținele state europene, care mai și aspiră la integrarea în UE, care nu permite dubla cetățenie, și nici derogări pentru cetățenii din UE. Ce face în schimb Ucraina? D-l Cubreacov ne mai dă o cifră: în câțiva ani (din jurul lui  2010), conform chiar presei de la Kiev, Ucraina a trimis în Republica Moldova circa 200.000 de pașapoarte către ceea ce ea a pretins că ar fi cetățeni ai săi (ai Republicii Moldova în orice caz).

Ce fac în schimb autoritățile noastre?

Ca să mă refer numai la chestiunea cetățeniei, un singur exemplu foarte punctual și actual, pe care l-am aflat de la d-l Liviu Petrina, un intelectual de o discreție rară – militant și el, cu state vechi, și nu o dată cu reușite remarcabile, pentru drepturile românilor din teritoriile răpite de, iată, eternul Stalin. În noiembrie 2017, Asociația d-lui Petrina – îndreptățită prin Statut la asemenea demersuri și pe baza solicitării avocatului a doi tineri români din Ucraina – reclamă ministrului de Externe Meleșcanu că timp de peste doi ani tinerii în cauză n-au primit niciun răspuns la cererea adresată Consulatului României din Cernăuți pentru acordarea cetățeniei române. Cei doi, Valer Popescu și Vasile Rubuleț, îndeplineau desigur condițiile cerute de Legea română a cetățeniei. Trece mai mult de un an și Asociația nu primește nici ea vreun răspuns. D-l Petrina se adresează din nou ministrului Meleșcanu (și el aproape la fel de etern ca Stalin). Într-un târziu răspunde un funcționar de la Autoritatea pentru Cetățenie, care pretextează că Asociația nu prea ar avea calitate de reprezentare – deși, cum am arătat, calitatea exista, deplină și probată.

Încât cred că nu mai rămâne decât să ne întrebăm dacă nu cumva conduita de azi a autorităților române se înscrie, dureros, în logica cedărilor din vara lui 1997. (Revista Timișoara, 30 martie 2018)

Stalin: o actualitate dureroasă, articol publicat in anul 2018