Situațiunea (XCV)

Mai 2005. Inundațiile grave din zonă afectează podul de la Mărăcineni și creează serioase probleme de circulație între Muntenia și Moldova. Abia  ales președinte, Traian Băsescu se ridică din deznădejde și amenință tunând: „Mă voi ocupa personal de aceasta!”. Ecoul i se întoarce însutit de glasul tunat și el al unei nații altminteri picotind mai mereu în istorie. Aproape zi de zi președintele e „la fața locului”, țara întreagă fiindu-i alături. În octombrie lucrările sunt gata iar conducătorul le cere constructorilor să pună, întru neuitare, pancarta cu mesajul ”Am învins apele!”. (Ciudată chestie, însă, cârmaciul învingător va lipsi tocmai de la redeschiderea circulației.) Podul de la Mărăcineni a fost construit în 1932 de nemți, și până să-l “reabiliteze” Traian Băsescu au trecut, fără mari probleme, nu mai puțin de 73 de ani. Zilele din urmă autoritățile au anunțat că podul are probleme serioase mai ales legate de ceea ce se “reabilitase” în mai 2005 – în urmă deci cu nu mai mult de 13 ani. Cucernici, blajini și picotind și azi, românii nu tresar nici când află că lucrările din 2005 au costat 21 de milioane de dolari. Bani cu care la Mărăcineni s-ar fi putut construi, de fapt, două poduri noi-nouțe. Un munte de bani cu un Băsescu prin preajmă, asta da fatalitate! / Regele ni s-a stins în exil iar Paul Goma, la 83 de ani, ne e și azi “refugiat politic”, un paria izgonit și el de josnicia “elitelor” neamului. / O respectabilă asociație a revoluționarilor de la București numără printre membrii săi „de onoare” două personagii care chiar nu-mi dau seama ce căuta pe-acolo. Iar asta în condițiile în care știu bine și eu cam ce valoare mai are astăzi la noi numita valoare. Unul dintre membrii în chestiune e, bineînțeles, d-l Vladimir Tismăneanu, un fost prolific propagandist în presa de îndoctrinare comunistă a studențimii noastre. Puțină lume știe, și încă și mai puțină ar putea pricepe, cum de va fi fost posibil ca regimul Ceaușescu să îngăduie destui ani apologia sa frenetică la adresa operei lui Lenin, ce pare aparținând nu anilor 1970 ci epocii staliniste. Că d-l Tismăneanu a putut fi președinte al așa zisei Comisii prezidențiale de așa zisă investigare și condamnare a comunismului (Comisie în care unui Paul Goma i-a fost refuzată prezența) nu miră pe nimeni; chiar dacă nimeni nu-și poate imagina cum ar fi fost posibil ca un colaborator al lui Goebbels să conducă o comisie de condamnare a nazismului. Dar, în definitiv, ne putem întreba: dacă președintele României, și cel care a girat Comisia, a fost un agent al regimului Ceaușescu în Vest, de ce d-l Tismăneanu n-ar fi putut să fie ce a fost? Și totuși, cred că în chestiuni de ne-onoare unei organizații a revoluționarilor anti-comuniști nu îi este permis ce îi e permis unui politician ca Băsescu. Monica Macovei e celălalt personaj. Mi s-a răspuns că, ministru al Justiției fiind, d-na Macovei a avut un rol pozitiv în tratarea cu mai multă celeritate a dosarelor Revoluției și Mineriadei. Posibil. Dar dacă e așa, nu cumva d-na Macovei nu a făcut nimic mai mult decât ce-i cerea fișa postului de ministru, pentru care a și fost plătită din banii noștri tocmai ca să-și facă datoria? Și, în sfârșit, ca și în cazul lui Tismăneanu, mi se pare că biografia d-nei Macovei a fost și va rămâne exact la fel de compatibilă cu memoria Revoluției din Decembrie 1989 ca și aceea dintre Revoluție și Partidul Comunist. Partid căreia dânsa i-a fost procuror devotat până în pânzele albe; pânze albe scăldate în sângele martirilor anti-comuniști. (Revista Timișoara, 20 aprilie 2018)

Situațiunea (XCV) , articol publicat in anul 2018