Situațiunea (XCVII)

În plin Centenar al Marii Uniri, nici nu se putea imagina dihonie mai bine venită decât cea legată de capitala Israelului. Însoțit de propriul prim-ministru, președintele PSD se duce în Țara Sfântă de unde dă de știre, urbi et orbi, că România își va muta ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim. Acasă, total surprins, președintele Iohannis ia foc instant, pe bună dreptate. Numai că se exprimă fără prompter și emană de-acum celebra-i interogație indignată despre "ce înțelegeri secrete face d-l Dragnea cu evreii". Lucrurile sunt simple carevasăzică. Fără s-o forțeze cineva, România s-a plasat extrem de prost într-o chestiune internațională cât se poate de complicată. Mutarea capitalei la Ierusalim este susținută numai de Statele Unite. În contra ei există mai multe rezoluții ale Consiliului de Securitate ONU, rezoluții susținute inclusiv de toate țările membre ale UE. De altfel, Comisia Europeană avea să și reamintească Bucureștilor, prompt, acest lucru. Din păcate, cum am tot notat de-a lungul ultimilor ani, solidaritarea euro-atlantică, dar chiar și cea a Europei democratice, devine tot mai precară. Iar locul cooperării e luat tot mai mult de o competiție bazată pe orice altceva decât pe principiile de odinioară. Viitorul nu tocmai îndepărat putând să aducă chiar confruntarea deschisă. De asemenea cum am mai scris, dacă  România, cu potențialul său modest, tot nu poate face prea multe în beneficiul salvgardării acestei solidarități, ar trebui să se abțină cel puțin să facă orice în detrimentul ei. Politicienii de azi au datoria să nu greveze viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat al țării cu lipsa lor de responsabilitate, cu orgoliile și duplicitățile lor. Actori politici importanți în plan internațional, presați de interese proprii bine știute, dau semne de nerăbdare pentru o intervenție în Iran. Ceea ce ar putea să dea foc Orientului Mijlociu – și nu doar (reamintesc declarația nu tocmai veche a Guvernului chinez: “Vom apăra Iranul chiar dacă acest lucru ar însemna declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial”). Trăim așadar vremuri în care o politică caricaturală precum cea de care am avut parte zilele trecute poate fi tot ce-i mai nefast pentru țară. În sfârșit, mă uitam la disputa incalificabilă recentă și mă întrebam cât de orbiți trebuie să fie d-nii Iohannis și Dragnea de frustrările lor politicianiste ca să ignore sistematic beneficiile consultării Casei Regale în asemenea chestiuni politice capitale. / Nu există cinstire mai înaltă a muncii decât să sărbătorești Ziua Muncii, ca anul ăsta, prin două zile de nemuncă. / În noiembrie 1990 am fost dat afară din armată de generalul Stănculescu, din cauză că – ofițer fiind, și fără să încalc vreo reglementare legală sau militară – militasem pentru clarificarea implicării unor responsabili militari în reprimarea Revoluției. În 1999, fostul ministru avea să fie condamnat la 15 ani de închisoare pentru acțiunile de la Timișoara. Eu suport, însă, și azi, consecințele măsurii sale infame. În 2015, deci după 25 de ani de la trecerea în rezervă, Ministerul a catadicsit, în sfârșit, să declasifice și să-mi comunice dosarul de trecere în rezervă – plin de ilegalități greu de imaginat, și care potrivit reglementărilor din 1990 nu putea fi clasificat, dimpotrivă, trebuia să-mi fie pus încă de atunci la dispoziție. După ce CEDO a cerut României redeschiderea dosarului Revoluției (in cadrul căruia a calificat actele armatei drept "crime împotriva umanității"), m-am adresat Justiției pentru anularea trecerii în rezervă. Și totuși, și la data aceasta MApN refuză să-mi comunice identitatea șefilor care au contribuit la măsura abuzivă împotriva mea – ofițeri din comandamente implicate în reprimarea Revoluției din București.  Anterior actualului proces, am avut, pe un alt temei de drept, un altul, în 2009. La instanța de fond, modul de derulare a procesului și soluția indicau ingerințe neligitime din afara sistemului judiciar. Conduita avocatului a fost și ea cel puțin ciudată. Pentru recursul la Înalta Curte m-am adresat unui avocat important din Baroul București. Aflat într-o veche relație profesională cu președintele de atunci al Înaltei Curți (la data aceea către finalul mandatului), el merge în audiență la Nicolae Popa și-i solicită soluționarea cu imparțialitate a cauzei. Răspunsul, despre care azi pot să vorbesc: „În dosar există intervenții din partea SRI și a Ministerului Apărării, și nu se poate face nimic.” Peste nici o lună, la prima și ultima ședință de judecată, acțiunea îmi este respinsă. Instanța supremă îmi respinge, în 2009, până și solicitarea ca MApN să depună la dosar actele din 1990. Așa că judecata a fost de fapt o execuție sumară, dictată instanței. În contextul scandalui în curs, al Protocoalelor impuse de serviciile secrete magistraților, cele întâmplate în 2008-2009 sunt deja absolut explicabile. Iar pentru ca să nu fie și repetabile în actualul proces – în care, cum spun, generalii MApN fac zid în jurul foștilor lor camarazi criminali – am inițiat deja demersuri în țară și în afară. E timpul, totuși, ca Justiția s-o facă exclusiv judecătorii, și nu urmașii securiștilor torționari. (Revista Timișoara, 4 mai 2018)

Situațiunea (XCVII), articol publicat in anul 2018