Obrazul de rang înalt (I)
Nu de mult, undeva la jumatatea lunii trecute cred, Comisiei Helsinki din Congresul Statelor Unite i-a fost prezentat un studiu comparativ pe care Fundatia americana Freedom House l-a facut în legatura cu nivelele atinse de fostele state comuniste în evolutia lor catre democratie. România este încadrata si de data aceasta într-un pluton "în trena" celui condus de "premiantii" de la Visegrad. Aprecierile si argumentele analistilor de peste Ocean sunt, în opinia mea, destul de aproape de realitate si, în consecinta, acoperitoare pentru clasificarea facuta României. Cine citeste analiza la care ma refer nu afla prea multe lucruri noi. As zice chiar ca dimpotriva: ritmul greoi al reformei, valuri de instabilitate politica si sociala, coruptie, probleme tinînd de respectarea drepturilor omului, lipsa transparentei în privatizare s.cl. Însa tocmai lucrul acesta este impresionant, ca perceptia celor care ne privesc din afara este aproape identica cu a acelora care suporta pe propria lor piele aceasta realitate. Diferenta este doar ca atunci când presa sau omul de rând vorbesc în acesti termeni despre realitatea din tara lor, multi dintre cei aflati la putere au tentatia sa le raspunda ca exagereaza si ca "socializarea frustrarii" – inteligent, nu? – "este periculoasa". Raportul prezentat Congresului american face la un moment dat aprecierea, singura la care ma voi opri, ca fenomenul coruptiei este destul de raspândit în România (investitorii straini considerînd coruptia ca una din principalele dificultati) si ca "pâna acum în România nici un oficial de rang înalt nu a fost condamnat pentru coruptie".
lata aici, în ultima fraza, un adevar izbitor, despre care la Bucuresti s-a ajuns sa nu se mai vorbeasca aproape deloc. De care însa "americanii" se ocupa, cum se vede, consecvent si foarte aplicat. (Dar si cu consecinte de care nu cred ca se îndoieste cineva). Este naiv acela care crede ca peste Ocean nu se vede, bunaoara, ca România este tara care a ramas fara flota si în care bancile sunt devalizate de miliarde de dolari fara ca sa raspunda cineva pentru asta. Presa scrie – de lehamite am impresia ca a început nici sa nu mai scrie – despre afacerile veroase ale unor demnitari, ale copiilor, nepotilor sau cumnatilor lor si nimanui nu i se întâmpla absolut nimic. Demnitarii tac asurzitor, si, lucru înca si mai semnificativ, deodata cu ei tac si magistratii. Iar ceva îmi spune mie ca si unii si ceilalti, vorba unei scriitoare, tac exact acelasi lucru.
În prima parte a lui 1997, sesizat de Departamentul de Control al Guvernului cu privire la neregulile savârsite de unii înalti demnitari de dupa revolutie (vilele de protocol, sute de mii de dolari disparuti în împrejurari suspecte din conturile BRCE etc), Parchetul General i-a absolvit pe respectivii demnitari de orice raspundere, în doua rânduri, cu motivari dintre cele mai rizibile. A treia oara, pusi în fata evidentei de noile probe aduse, procurorii s-au vazut siliti sa abandoneze toate jongleriile avocatesti de pâna atunci si sa sustina, antologic, ca demnitarii nu pot fi trasi la raspundere pentru ceea ce au facut pentru ca... "înca nu exista Legea raspunderii ministeriale". Lege care, se întelege, nu a fost adoptata nici astazi, si nici nu e greu de înteles de ce. Cu o "jurisprudenta" ca aceasta, a Parchetului General, este clar ca nici un "oficial de rang înalt" nu va raspunde nicicând pentru nimic din ceea ce s-a întâmplat dupa revolutie. Si, lucru si mai important, sansele ca România sa aiba o administratie corecta sunt tot mai îndepartate.
Daca România rateaza una dupa alta sansele integrarii în comunitatea euroatlantica este si pentru ca – din cauzele amintite aici, dar si din altele despre care voi vorbi saptamâna viitoare – "oficialii ei de rang înalt" au, în raporturile cu responsabilii comunitatii euro-atlantice, probleme de credibilitate dintre cele mai serioase. (Cotidianul, 29 martie 1999)
Obrazul de rang înalt (I), articol publicat in anul 1999
