Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

O istorie cu tancuri

Nu de puţine ori am atenţionat, chiar şi în paginile acestui ziar, asupra marilor nereguli care s-au făcut şi, extrem de grav, continuă să se facă, în domeniul înzestrării armatei cu tehnică de luptă. De fiecare dată, însă, cei întâi datori – dacă nu interesaţi – să recepteze atari semnale au dovedit o nefirească nepăsare. Nu ne facem iluzii, fiind doar mâhniţi nu şi naivi, că tocmai rândurile de faţă le vor schimba comportamentul. Nu. Socotim doar că cei prejudiciaţi de nechibzuita gospodărire a avuţiei ţării au dreptul să-i cunoască pe cei vinovaţi. Şi să le ceară, pentru aceasta, socoteală.

Este de cea mai largă notorietate faptul că, începînd cu anii 1950, lipsiţi fiind de posibilitatea de a ne produce noi înşine tancurile necesare dotării armatei, am fost nevoiţi să recurgem la importuri sovietice – unica alternativă „geopolitică” a momentului. Condiţiile înrobitoare pe care sovieticii ni le-au dictat atunci sunt de asemenea bine cunoscute. Doar un simplu exemplu vom reaminti spre ilustrare: fiecare tanc achiziţionat ne-a costat aproape 100 de vagoane de carne de cea mai bună calitate.

În anul 1977 am reuşit să producem primul tanc românesc. La scurt timp, însă, lipsa tradiţiei în demeniu ca şi anomaliile unei economii dictatorial planificate se vor face resimţite din plin, prevestind apropiatul eşec total în fabricarea acestei tehnici. Caracteristicile ei tehnico-tactice inferioare, consumul excesiv de carburanţi şi lubrifianţi, serioasele vicii de construcţie sunt principalele dimensiuni ale nereuşitei. În aceste condiţii, numai grija propriilor fotolii a împiedicat pe generalii autori ai eşecului să pună capăt atunci, când nu era prea târziu, unei afaceri extrem de păgubitoare, fără precedent în istoricul înzestrării tehnice a armatei noastre.

Mai mult, în timp ce falimentara producţie continua, irosindu-se cu nonşalanţă aproape 20 de miliarde de lei, în perioada 1980-1983 erau exportate în Iran peste 200 de tancuri T55-100, înrobitor achiziţionate, cum spun, de la sovietici. Tancuri care, deşi fabricate în anii 1963-1964, se situau, totuşi, tehnic şi calitativ, cu mult deasupra celor româneşti, produse cu peste douăzeci de ani mai târziu.

Anul 1983 avea să aducă, confirmînd o dată în plus marele eşec tehnic, o nouă daună – de peste un miliard de lei – vistieriei ţării. Era ratat atunci, într-un mod lamentabil, din aceeaşi cauză a viciilor tehnice şi calitative, exportul către Egipt a 62 de tancuri româneşti. Tehnica a fost transportată pe cheltuiala noastră în ţara importatoare şi readusă, pe aceeaşi cheltuială, în România, după un an de încercări nereuşite ale constuctorilor noştri de a remedia gravele probleme de calitate.

Incompetenţa, aroganţa, obsesia scaunelor ministeriale au împins şi de această dată pe responsabilii militari să nesocotească gravele atingeri pe care le aduceau astfel avuţiei ţării şi, nu în ultimul rând, capacităţii ei de apărare. Fapte pentru care, în propria apărare, autorii lor invocă acum, aţi ghicit, odioasele porunci. Ca şi cum, vezi Doamne, nu mirajul lucitoarelor galoane de general le-ar fi întunecat conştiinţele, ci tirania genialului şi iubitului lor comandant suprem.

După a cărui săvârşire să nu creadă cineva că lucrurile nu s-au schimbat. S-au schimbat. Din rău în mai rău.

Mulţi sunt românii care nu numai că nu ştiu, dar care nici măcar nu-şi pot închipui pe mâinile cui au dat acum un an averea ţării. Avem în vedere, astfel, faptul că în timp ce în spitale s-a ajuns să se moară din lipsa banalei peniciline, în timp ce mulţi bătrâni nu-şi mai primesc de luni bune nici măcar cele câteva sute de lei de care, în chip de pensie, le atârnă întreaga existenţă, în timp ce exodul cauzat de prăbuşirea economică se amplifică de la o zi la alta, bugetul militar al acestui an se triplează comparativ cu cel al anului trecut. Din respectiva sumă, cu adevărat împovărătoare, o bună parte este alocată – incredibil! – pentru reluarea importului de tancuri sovietice. În condiţiile în care – nu, nu este nicio fantasmagorie a noastră – ruinanta producţie indigenă de tancuri continuă nestingherită, irosindu-se alte şi alte miliarde de lei. Ceea ce înalţi demnitari militari şi politici s-au străduit să ne convingă că nu sunt decât simple zvonuri s-a dovedit a fi în fapt, cum am sesizat nu o dată, o nouă şi cruntă realitate: în decembrie 1990 au fost contractate, iar în luna mai a acestui an aduse în ţară – se aude, d-le general Stănculescu? – 65 de tancuri sovietice ani de fabricaţie 63-64. Pentru ilustrarea stării lor calitative – dacă mai poate fi vorba cu adevărat despre aşa ceva – vom spune că 25 dintre acestea au fost respinse de comisia română de recepţie calitativă. Cu toate presiunile extrem de suspecte pe care ministrul Apărării, d-l general Spiroiu, le-a făcut asupra ei.

P.S. Atât înainte cât şi după decembrie 89 principalul organism cu atribuţii în înzestrarea tehnică a armatei a fost Departamentul pentru producţia de apărare şi înzestrare a armatei (DPAIA), la a cărui cunducere s-au aflat generalii Victor Stănculescu, Nicolae Spiroiu, Vasile Ionel, Ion Plăviciosu, Aurică Trăistaru, Tiberiu Urdăreanu, cărora le revine, în cea mai bună măsură, responsabilitatea pentru defectuoasa gestionare a resurselor destinate apărării ţării. (Revista Alianţa Civică, 9 august 1991)


O istorie cu tancuri, articol publicat in perioada 1990-1998